Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Radu Ciobanu
Şi săptămâna asta începe în acelaşi ritm. În timp ce Virgil înregistrează cu Dinu Flămând pentru "Povestea vorbei" (declaraţia lui: de ce nu se mai întoarce), "faxez" către München: lista semnăturilor scriitorilor exilaţi (peste 60, din toate colţurile lumii - cum se spune), articolul din Libération de Véronique Soulé despre Scrisoarea celor şapte, cel din Le Monde şi telegrama France Presse.
Vorbesc apoi la telefon cu Nestor Rateş şi cu Gelu: totul e difuzat azi şi va fi reluat vineri. Trimit lista cu scriitori din exil şi lui Papilian (Radio France International), lui Dinu Zamfirescu pentru BBC şi Dialog (revista din Germania a lui Ion Solacolu) şi Antoniei (Constantinescu) pentru Lupta.
Apare comunicatul Pen-Clubului cu membrii de onoare: Mircea Dinescu şi Dan Deşliu.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 159
Şapte personalităţi ale scrisului nostru i-au adresat preşedintelui Uniunii Scriitorilor o scrisoare în care iau apărarea lui Mircea Dinescu, rămas fără serviciu şi mereu şicanat de autorităţi în urma interviului său (cu inflexiuni pamfletare) publicat în străinătate. E o manifestare expresă de simpatie faţă de poetul "recalcitrant". Semnatarii se numesc Geo Bogza, Şt. Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Oct. Paler, Andrei Pleşu, Al. Paleologu şi Mihai Şora.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 723
10. Ne trezim azi, noi, tinerii bunici, într-un fel de stare de euforie. Dăm telefoane - Făgăraş, Bucureşti, Cluj - spre a vesti evenimentul. Aseară l-am vestit la Craiova şi Lugoj. Cum stau bine cu lucrul - sunt la p. 358 -, îmi iau o zi de vacanţă. De altfel, e dublă sărbătoare azi, e şi sărbătoarea noastră tradiţională, la ora opt se vor împlini douăzeci şi şapte (!) de ani de la prima mea întâlnire cu N. în afara orelor de curs. De fapt, douăzeci şi şapte de ani de când a pornit povestea noastră, al cărei cel mai recent episod a început aseară, prin intrarea în scenă a noului personaj. Data - 10 IV 62 - e înscrisă şi în inelele noastre. Ne-am întâlnit în faţa Conservatorului şi ne-am plimbat apoi pe Str. Kogălniceanu, de la biserică la Universitate. Se întunecase - pe atunci nu se introdusese ora de vară -, dar strada era luminată, copacii înfrunziţi, treceam prin porţiuni de umbră şi lumină. Plouase de curând, căci erau încă bălţi. Şi nu era tocmai cald, fiindcă îmi amintesc că aveam trenciuri. Ne plimbam agale şi foarte sobri, sobrietatea mea cel puţin fiind consecutivă celei a N. - ei care păstra o anumită distanţă fizică între noi, probabil preventiv, pentru a-mi înhiba orice tentativă de apropiere. Iar eu, grav, îi vorbeam despre revista "Transacţiuni literare şi ştiinţifice", "cercetare" la care tocmai lucram (sau o terminasem?) pentru sesiunea pe ţară a cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Toată întâlnirea să fi durat cam la o jumătate de oră, căci N. stătea "în gazdă" şi ţinea la reputaţia ei, nu putea să întârzie peste o anumită oră socotită decentă... Şi totuşi, de aici a început totul. Iar azi suntem bunici. Ce curioasă senzaţie asta a ieşirii în lume a unui suflet de care te simţi ireversibil legat. Ceea ce până ieri seară nu fusese decât o abstracţiune, o virtualitate, e azi o fiinţă concretă, ce-şi are rădăcinile în propria-şi fiinţă, o unicitate cu destin irepetabil, care va ocupa în viaţa şi preocupările noastre un loc tot mai important. Încercăm să ne imaginăm făptura asta care - vorba lui Mark Twain ş încă nu ştie că e ruşine să ieşi în lume în pielea goală, fără păr şi fără bani. Nu reuşim. Oricum, primul lucru cu care l-am pricopsit de îndată ce a dat primul chiot de izbândă a fost un nume istoric. Se zice în cronica orală a clanului că, atunci când mi-au dat acest nume, bunica de-i voi spune mai tărziu Meme, iar şi mai târziu Bosco, a făcut opoziţie. Îmi amintesc că auzise cândva, în copilărie probabil, un soi de descântec de batjocură: "Rod, rod, la Radu-n pod..". Acesta a fost însă desigur pretextul, starea ei normală de a fi fiind până la cei 90 de ani, când s-a stins, opoziţia faţă de tot şi toate.
După-amiază - eveniment şi ăsta! - mergem la cinema: Sonata Kreutzer.
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 175-176
