x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

20 octombrie 1989

0
20 Oct 2009 - 00:00

● Lidia Felea ● Titel Constantinescu ● Liviu Antonesei



Ieri a fost anunţat laureatul pe anul acesta al Premiului Nobel pentru lite­ratură. E vorba despre prozatorul spaniol Camilo José Cela, în vârstă de 73 de ani. Un scriitor aproape necunoscut în România. Dintr-un articol al lui Paul Alexandru Georgescu (din "Valori hispanice") aflu că prozatorul cultivă un "realism viguros, violent, sumbru, apropiat uneori de naturalism". Sunt amintite două dintre cărţile sale: San Camilo 36 şi Mazurcă pentru doi morţi (1983).
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 736
Cozi la librăria "Cartea Ro­mânească". Adr. Păunescu publică volumul "Sunt un om liber". Bravo lui! Cine mai poate fi liber azi? A fi liber în acest context politic înseamnă a face jocul celor mari şi a avea tot ce-ţi trebuie, ca să te simţi "un om liber". Îngâmfare! Infatuare! Ostentaţie! Bizar: să strigi în jurul unei mulţimi înlănţuite cu forţa "Sunt un om liber!". Un volum imens, format mare, nu "cărămidă", cum zice Barbu despre ultimele cărţi ale lui A.P., ci două cărămizi lipite una de alta, 582 de pagini, 205 poezii, copertă neagră, numele autorului, titlul, editura şi anul apariţiei, scrise chiar de mâna autorului. Un lux pe care nu şi-l poate permite nimeni astăzi. Cartea se vinde într-o pungă de plastic la un loc cu alte cărţi care nu prea se vând. Într-una din pungi, lângă întuneca­tul volum al lui A.P. văd şi cartea poetului Crânguleanu, "Oma­giu lui Ceauşescu". "Sunt un om liber", spune Păunescu. Îi răspund: "Şi nu ţi-e urât atât de singur?".

Se spune că a fost oprită vânzarea cărţii lui A.P. "Martiriul" lui e pregătit. După ce toate lucrurile lumii vor fi puse la punct şi în ţara asta, A.P. va fi primul care se va bate cu pumnii în piept că a suferit, că a fost chinuit, că e un martir, apostol al libertăţii şi dreptăţii. E un caz formidabil de bizar, va face orice, absolut orice să iasă în frunte. Suntem martorii unor întâmplări neve­rosimile: o ţară devenită cuibar de viespi numai pentru că a fost tole­rat (cine e de vină?) să ne conducă destinele un analfabet nebun, exaltat, sinistru.

Se mişcă lumea. În Polonia, în Ungaria, Partidul Comunist dispare (de necrezut!), nu mai sunt organizaţii de partid, se distrug monumentele comuniste, se încearcă ceva, oamenii respiră şi altfel, în Germania de Est, manifestaţii, greve, treziri de conştiinţă. Noi, nu! Nu! Nu! Suntem duşi de mână ca nişte orbi de acest neam afurisit de Scorni­ceşti-Petreşti, nu crâcnim, nu mişcăm în front. Cât o să mai ţină, Doamne? E absurd! Absurd! Absurd!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 332
După întâlnire, în care aveam impresia că m-am descurcat destul de bine, moralul mi-a crescut şi mai şi! Deşi aveam o uşoară febră de la viroză, aveam impresia că plutesc. Îmi imaginam că tot sistemul se zdruncină din temelii (şi) datorită mie. În această stare de spirit, am primit vestea că sunt chemat la conducerea Universităţii. O discuţie de vreo oră, destul de politicoasă de ambele părţi, ca să spun aşa. Mi-au "sugerat" (nu indicat) să-mi retrag semnătura de pe apel. Mi-am debitat cele trei argumente care mă impiedică să fac asta: 1. Faptul că apelul a fost însoţit de declaraţia că orice retragere va fi obţinută prin forţă. 2. Acela că deja câteva zeci de persoane şi-au manifestat simpatia faţă de gestul meu şi nu pot să le dezamăgesc. 3. În sfârşit, argumentul cel mai tare, că-l consider pe Ceauşescu principalul vinovat de dezastrul în care se află ţara şi că, în chestiunile de principiu - cum e acesta - sunt intratabil. Interesant că rectorul a sărit ca ars, spunân­du-mi că nimeni nu face presiuni asupra mea! Atunci, e foarte bine, i-am răspuns. Discuţia era, cu siguranţă, înregistrată sau ascultată? nici el, nici directorul meu nu intrau în discuţie, vorbeau cât mai puţin.

La un moment dat a apărut, foarte voalată, ameninţarea - ce voi face eu dacă propriii colegi de serviciu vor refuza să mă mai primească la slujbă?!? Bineînţeles că am râs şi i-am întrebat - cum ar putea să ştie, eu lucrez cât vreo cinci-şase colegi de-ai mei şi public cât vreo zece din ei, deci, sub care motiv aş putea fi dat afară din serviciu? N-au insistat nici în acest punct. Am profitat ca să le amintesc că rectorul precedent, care a stat şi el pe scaunul ocupat cândva de Maiorescu, a acceptat să fie dat Luca Piţu afară din Universitate şi că acest lucru "nu se va uita". M-am amuzat să adaug: "Sper că dumneavoastră, Domnule Rector, ştiţi ce înseamnă să stai pe scaunul pe care a stat Maiorescu!". Directorul meu, în câteva momente cel puţin, de-abia se stăpânea să nu înceapă să râdă. Înseamnă că am avut şi umor! Bun. Deci, cam asta a fost discuţia cu conducerea Universităţii - cum ştiam că e ascultată/înregistrată, am încercat să fiu cât mai echilibrat şi chiar detaşat. Sper să fi reuşit. Probabil că am reuşit, dar asta i-a scos din sărite pe cei de la organe. Altfel, cum să-mi explic ce a urmat?
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 102-104
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de