22 iulie 1989

● Victor Felea ● C. Trandafir ● Gabriela Melinescu

A apărut cartea lui Mikóerwin, "Întâlnire cu anul 2000" (Dacia, 1989), o culegere de interviuri cu scriitori români de azi din toate generaţiile. Trebuia să figurez şi eu printre ei, dar m-au decepţionat întrebările ieftine şi chiar "puerile" ce mi-au fost adresate, şi n-am răspuns. Gândul că acest gazetar speculează bunăvoinţa scriitorilor cu întrebări de duzină pentru a scoate o carte şi a-şi face merite, m-a înfuriat. De altfel, nici ideea de a fi unul printre atâţia alţii, într-o colecţie de răspunsuri, nu mi-a surâs. Poate a fost un gest de orgoliu (prostesc), însă n-am putut accepta procedeul neselectiv şi arbitrar al autorului. Acum când citesc răspunsurile confraţilor mei constat că, în ciuda întrebărilor simpliste, răspunsurile sunt interesante. Meritul e desigur al interlocutorilor care şi-au dat silinţa să-şi exprime cât mai sincer situaţia personală şi crezurile intime legate de literatură şi de lumea în care trăim. Doar N. Prelipceanu, după câte mi-am dat seama, n-a ezitat să persifleze banalitatea întrebărilor, deşi a acceptat să intre în joc.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 731


Victoire, care a prins şi ea un loc la "coadă", doarme până la ora 9, se duce acum să-şi ocupe locul rânduit. De la 6, deja ascult emisiunea literară. Virgil vorbeşte despre cum s-a confiscat de putere şi lacheii ei sărbătoarea centenarului Eminescu: panglicarii, măştile, pociturile, irozii, saltimbancii, smintiţii, stârpiturile şi, deasupra tuturora, bâlbâiţi cu gura strâmbă, găgăuţii şi guşaţii. şi numeşte: Ştefan Pascu, Ion Dodu Bălan, Nicolae Dragoş, Ion Potopin etc., etc. "Dar lăsaţi măcar străbunii ca să doarmă-n colb de cronici." Eminescologii tac şi vorbesc nătărăii (...) Monica L. comentează romanul "Fort" de Tudor Dumitru Savu. Gelu I. revine cu sărbătorirea lui Eminescu. Nimeni nu vrea să recite partea a doua din "Scrisoarea III"... Ei, ei, Giulio Andreotti face un nou guvern în Italia. Şi ce dacă?  Nestor Rateş îi ia interviu lui Mathias Suröcz, pre­şedintele Parlamentului ma­ghiar, şi acesta de vreo zece ori zice de "dictatura lui C.", cauza tuturor nevolniciilor din ţara noastră şi din relaţiile româno-maghiare. Suröcz spune, în final, următorul banc: La Dumnezeu ajung Bush, Gorbaciov şi Ceau­şescu. Domnul îi sfătuieşte să se întoarcă înapoi, în ţările lor, şi să-i anunţe o veste tristă: că va fi un potop care va distruge lumea. Întors acasă, Bush le spune americanilor. "Domnilor, am două veşti, una bună şi una rea. Prima: l-am văzut pe Dumnezeu, a doua, va fi un potop care va distruge lumea." Gorbaciov le spune sovieticilor: "Vă voi da două veşti rele: una, că eu, materialist is­toric şi dialectic, am făcut cunoş­tinţă cu Dumnezeu, a doua că va fi un potop de va distruge lumea". Eroul Genial: "D'agi tova'ăşi şi p'eteni, vă dau două veşti bune: una e că l-am p'imit în vizită pe însuşi Dumnezeu, a doua, va fi un potop în lume, la noi nu va fi niciodată pe'estoica!". Găsesc "Steaua" nr. 6, consacrată lui Eminescu, cu semnături modeste.
În Contemporanul şi în Flacăra, rânjeşte El pe mai multe pagini. Seara, un film polonez, "Don Gabriel". Un profesor mare, aiurit va intra ca voluntar în luptă împotriva nemţilor. Trece prin mai multe întâmplări şi până la urmă moare împuşcat. Trist şi tonifiant. Eroismul antieroic. Nuntă mare la Grădina de alături, muzică ţigănească, asiatică şi... populară până la 3. Nici napotonul nu mă mai ajută...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie


Am hotărât să plec la Stockholm cu Alain, cu care am venit la Lucerna, cu gândul să nu mai revin niciodată în Elveţia. Către seară au venit la noi Gunde (sora lui Christine) şi fiica ei Simone, chipuri de neuitat, portrete vii din tablourile lui Leonardo. Gunde este extrem de amabilă cu mine şi mă linişteşte spunând că nu era nimic de făcut pentru a-l salva pe Réne, povestind despre moartea mamei lor - luaseră toate măsurile de salvare şi totuşi a murit de infarct sub ochii uimiţi ai doctorilor. Gunde mai spune că e normal să mă simt vinovată că n-am făcut totul ca să-l salvez pe Réne - toţi cei apropiaţi din jurul celor morţi de infarct resimt acelaşi lucru. E un fel de stare specială în care cei care rămân se simt vinovaţi de a trăi în continuare, după moartea celui iubit. Gunde e o persoană puternică şi o femeie de afaceri plină de succes. Soţul ei a fost arhitect şi a murit de durere pentru că ea l-a părăsit pentru un alt bărbat, într-un fel, ea e mai aproape de mine decât sora ei, Christine, care avea un fel depresiv de a lupta cu nenorocirile vieţii. A venit la Lucerna să mă roage să mă ocup de Yves şi de Alain, să-i protejez în noua noastră viaţă la Stockholm.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 260