x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

25 mai 1989

0
25 Mai 2009 - 00:00

Monica Lovinescu ● Florenţa Albu



Cu un sac de ştiri de la Bucureşti: Ioana Ieronim. Stăm împreună până la 1 dimineaţa. E febrilă cum n-o mai văzusem: are prea multe de spus.
L-a întâlnit pe Pleşu în ajunul mazilirii lui în provincie. Au stat de vorbă pe stradă. 40 de colegi de la institutul lui au semnat o petiţie să fie reintegrat. Directoarea a... rupt-o în bucăţi. El continuă să fie urmărit şi supravegheat.
Dinescu: se face colectă de bani prin institute şi redacţii, banii fiind duşi la socri. Strada lui Dinescu e suprave­gheată din capătul ei, şi nimeni nu mai poate ajunge la el. I s-ar oferi slujbe în provincie, pe care le-ar refuza: cere să fie reintegrat la România literară.
L-a văzut şi pe Hăulică. Nu e vizibil urmărit, dar la câteva zile după întoarcere i s-a tăiat telefonul (veneau mereu reparatori pentru "deranjamente"). Hăulică se instala ziua în­treagă la Secolul 20, unde acum în­cearcă să scoată un număr. Situaţia lui, ca şi a lui Doinaş, e cea mai paradoxală: au funcţii de răspundere, nedispunând de drept de semnătură. Poemele lui Doinaş au fost scoase din Secolul 20 de acelaşi Velescu care dăduse drumul romanului lui Buzura.
O juristă i-ar fi confirmat că Deşliu a fost cu adevărat internat. Ar fi avut deci dreptate Goma.
Manolescu a scris o cronică ditirambică despre volumul Anei Blandiana, apărut în "Biblioteca pentru toţi". I-a fost scoasă din pagină.
Doi dintre gazetarii arestaţi ar fi fost eliberaţi şi trimişi în provincie. Uncu a fost văzut de Florica Ichim la Ro­mânia liberă, unde venise să-şi facă transferul. Nimic însă despre Creangă. Tot de la România liberă, Tia Şerbă­nescu ar fi fost mutată la cea mai "securizată" tipografie: 13 Decembrie.
Ultimul număr al Vieţii Ro­mâ­neşti a fost pur şi simplu ars. A confirmat-o şi Ileana Mălăncioiu.
Nu se ştie ce se întâmplă cu Mariana Marin, după ce Vocea Americii a di­fuzat scrisoarea ei către Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol. Circulă tot felul de zvonuri.
La Radio, primul cuvânt de pe lista celor interzise ar fi... perestroika.
Tot azi, de la Mihnea: Gabriel An­dreescu i-a dat de ştire că va începe o grevă a foamei când se va deschide la Paris, la data de 30 mai, conferinţa post-Helsinki. Mesaj de la Buzura: e mulţumit, spune chiar "încântat", de cronica la "Drumul cenuşii". Probabil pentru că era prudentă. Deoarece, altfel, tocmai din pricina precauţiilor recomandate de el însuşi, cronica e, în afara citatelor mai explicite, una dintre cele mai slabe pe care le-am scris vreodată. Annete Laborey se luptă să obţină la Rotterdam un premiu de poezie pentru Dinescu.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 177-178


N-am mai fost la şedinţe de partid de vreo trei luni, cei mai mulţi dintre noi trag chiulul mai mereu; numai la asemenea şedinţe de excludere a confraţilor "fugiţi" ne mai adunăm, convocaţi special.
Astăzi a fost exclus din partid Dinu Flămând; înaintea lui, Adrian Rogoz, Lucian Bollea, Mircea Săndulescu, Ilea­na Vrancea - şi câţi or mai fi fost - le-am uitat ordinea şi numărul. Din organizaţia Viaţa Românească şi Se­colul XX, plus pensionarii-scriitori, au plecat destui. Unii sunt condam­naţi/excluşi în contumacie; alţii îşi anunţă ei înşişi plecarea, invocă pro­ble­me de familie, de sănătate - sunt singuri, nu mai are cine să le poarte de grijă aici; sunt sentimentali, declară că vor fi români fideli României, oriunde vor fi, au lacrimi în ochi, îşi pun cenuşă în cap. Cei care rămân prin occidenturi, fără să vină aici, să ne ceară voie, sunt trataţi alfel: decizia lor este "în­fierată", sunt consideraţi trădători etc; frazele drastice, de înaltă instanţă mo­rală (hotărârea exluderii, alcătuită de cei din biroul de partid) ni se par tot mai violente, inadmisibile de la o vre­me.
A spune despre scriitori/artişti, că plecarea lor constituie o "trădare de patrie", mi se pare o neruşinare şi o minciună sfruntată. A nu se confunda trădarea partidului cu trădarea pa­triei! Refuzul scriitorilor de a mai accepta dictatura, "cultul nulei persoane", refuzul unei realităţi aberante, constrângătoare; conştiinţa - dreptul artistului de a gândi, scrie, de a se rea­liza altunde, nu înseamnă trădarea patriei! A confunda ţara - care este o eternitate umană (vai, cât de bombastic sună!), cu dictatorul şi dictatura lui de partid este o aberaţie, o neruşinare sfruntată. Ei, ăştia, vor pieri mâine-poimâine; dar ţara, tradiţia, limba în care gândeşti, scrii, în spiritul cărora vor continua să creeze - scriitori, sculptori, muzicieni - acestea rămân, există mai departe, oriunde s-ar afla ei. Este şi o condamnare, poate, această fidelitate artistică, această imposibilă dezrădăcinare a artistului.
Într-o vreme, oficialii îi denigrau pe Mircea Eliade, E. Cioran, E. Ionescu; ba chiar C. Brâncuşi şi George Enescu au fost puşi la index, prin anii '50. Apoi s-au găbit să-i revendice, să-i "aducă aca­să" (să le aducă rămăşiţele pă­mân­teşti: ştiu cât a luptat Oana cu oficia­lităţile române, ca osemintele lui Geor­ge Enescu să nu fie aduse în ţară, dacă nu sunt îndeplinite toate con­di­ţiile tes­tamen­tare...); şi au început să se împău­neze "ei", patrioţii comunişti, cu tot ce­ea ce realizaseră acei artişti ră­mâ­nând în occident, fugind la timp de co­mu­nismul care i-ar fi distrus prin în­chisori. Să te împăunezi cu valorile create de Brân­­cuşi sau Mircea Eliade, să po­me­neşti de succesele lui George Apos­tu, Aurel Stroe, Lucian Pintilie, Li­viu Ciulei, ale celor care îşi dau mă­sura talentului prin străinătăţi, mi se pare neruşinarea neruşinării, mai ales din partea oficialilor care i-au interzis, i-au pus la index, i-au lăsat să şomeze în ţară...
"Trădare de patrie" - auzi ce oratorie deşănţată, ce neruşinat fel de a-şi acoperi vremelnicia, invocând patria!
(Dar uite că ajung şi eu la fel de re­torică, încercând să le combat retorica!)
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 412-413
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de