6 mai 1989

● Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Adrian Fetecău

Şi iarăşi lăsăm cuvântul naratorului, care de-a lungul nopţii de aşteptare are tot timpul să se întrebe: "... oamenii, dar care? Cei cunoscuţi, cei ştiuţi de mine? Da, de fapt toţi suntem oameni, nu avem alt termen... Vorbesc de parcă aş aparţine altei specii... Curaj în baie, cu apa curgând dezlănţuită, sau în plin câmp, uitân­du-te în toate părţile ca nu cumva să fie cineva prin apro­piere, curaj în braţele unei femei, în obscuritatea încăperii, spunând în şoaptă jumă­tăţi, falnice jumătăţi de ade­vă­ruri, curajul de a nu vedea decât mi­ci­le nimicuri din jur, de a da vina pe cel mai mic şi mai inofensiv dintre cei mici, curajul de a înjura pe la spate, cu mintea întunecată de alcool, sau de a accepta orice şi oricând, ridicând degetul cu nevinovăţie pentru a indica presupusa cauză a relelor... Mereu şi mereu laşii: nu am încotro, accept orice în numele unei aşa-zise vieţi normale - trebuie să trăiesc şi eu -, al salvării unor copii, al speranţei că destinul va rezolva până la urmă ceea ce n-ai fost tu capabil... Curajul de a susţine că alţii, întotdeauna alţii sunt vinovaţi de mizeria ta, de de­gra­da­rea şi umilinţele prin care treci, de tot ceea ce nu-ţi convine. Mereu şi mereu: destinul, istoria, conjunctu­ri­le, cerul şi astrele, diavolul şi tot ce exis­tă în afara ta. Idee stupidă, peri­cu­loasă: nu sunt mai păcătos ca alţii, fac şi eu ce fac alţii, dacă şi alţii spun asta... (...) Fără adevăruri spuse des­chis, fără ochi buni, fără trecut şi fără viitor, capabil uneori să-ţi auzi şoap­tele şi gândurile contrazise în gând... (...) Ce fel de fiinţe suntem? Catastrofa cea mai mare este că ne-am obişnuit cu umilinţa, nu o mai simţim, am ajuns s-o suportăm, să ne lăsăm trans­formaţi de ea, să de­ve­nim complici cu ea, să nu ne mai putem des­prin­de chipul pe care ni l-a hărăzit, nici măcar atunci când suntem singuri. Saltul de la umilinţă la curaj şi demnitate - mai dificil poate decât cel de la maimuţă la om - nu pare apro­piat. Ce fel de fiinţe suntem?".

În încercarea - la început şovăielnică, speriată - de a săvârşi un astfel de "salt", Andrei Coman va fi ajutat nu numai de conştiinţa sa, pe cât de nefericită, pe atât de activă, dar şi de o femeie care se aruncă în faţa ma­şi­nii lui ca pentru a se sinucide.

O va lua cu el de-a lungul acestui drum pe care cenuşa tinde să se transforme în jăratic. Ana Maria, alias Ioana Olaru din "Refugii", do­bân­deş­te o şi mai mare complexitate din pricina rolului asumat. De fapt, în urma voinţei testamentare a doctoriţei Victoria Oprea, vrea şi ea să-l regă-sească pe Helgomar, şi pentru asta are nevoie şi de casetele lui Coman. Neîncrederea, suspiciunea alcătuind ţesătura însăşi a acestui univers, în loc să i-o poată spune direct, joacă un rol de femeie enigmatică, cu trecutul ferecat. Iubirea dintre cei doi trebuie să înfrunte toate piedicile negrului cotidian: suspiciunea, frica, umilinţele, obiceiul de a te ascunde în tine - singurul refugiu fără risc -, complotul permanent al vulgarităţii şi agresivităţii. Pericolele şi grotescul înconjură din toate părţile, ca tot atâtea ape putrede, înveninate, mica insulă pe care se străduiesc să şi-o prezerve: Andrei spre a-şi săvârşi metamorfoza, Ioana spre a-şi spăla trecutul. Amândoi pentru a nu mai avea de ce să se întrebe: "Ce fel de fiinţe suntem?".
Monica Lovinescu , Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 173-175


Familia Mircea Bârsan serbează azi un eveniment: căsătoria civilă a uneia dintre fiicele lor (Diana). Deşi nunta va avea loc mâine la Hotelul "Belvedere", am participat şi azi după-masă la o mică petrecere în apartamentul lor. Ne-am simţit foarte bine. Din păcate, în afară de "petrecerile cu gândul", alte feluri de petreceri nu mă atrag. De fapt, nu m-au atras niciodată; le-am suportat, şi atâta tot.
Victor Felea , Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Albatros, 2000, p. 725


N-am mai notat de mult în acest, hai să-i zicem, jurnal... Mi-e silă de tot... Pe 19 aprilie am felicitat-o pe Carmen prin intermediul unei telegrame... Am sperat (şi mai sper!) într-un răspuns... Dar nimic! Mi-e silă de tot... Oare să nu mai găsesc pe cineva care ÎNTR-ADEVÂR să poată s-o înlocuiască? De
1 mai am fost la mare cu o brăileancă (ingineră, fată bună în general!) de care am fost foarte bucuros să mă despart la sfârşitul sejurului de patru zile... M-am tot săturat să mă mint... Că parcă n-ar fi de-ajuns minciuna zilnică atât de accentuată în care ne complacem...
Mâine seară plec la Bu­cu­reşti pentru o perioadă ceva mai lungă... Să vedem ce-o mai fi...
Un detaliu demn de subliniat: la Olimp, spectacolul a fost aclamat de publicul stu­den­ţesc prezent...
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat