8 iunie 1989

● C. Trandafir ● Liviu Antonesei

Doamne, ce zi imposibilă! Afară-i soare, cald, vopsit gardul, înăuntru-i leopardul: ore până la 14, şedinţă cu notele la purtare ale elevilor, încheieri de situaţii, extemporale, milogeli, strâmbături, seral... Când ajung acasă, cu piciorul ca de elefant, nu mai pot decât să aştept culcat, să văd serialul bulgăresc de la "televiziunea" noastră. Au găsit vinovatul care a ucis paznicul: un şef mare de la Sofia, care venea să pescuiască şi să vâneze clandestin. Citesc România li­terară de azi, mă opresc numai o clipă la "Zilele educaţiei prin literatură, Buşteni 1989", ediţia a VII-a. Parcă am mai citit despre afacerea asta. Au invitat numai oameni mari de tot, pe noi, ciurucurile prahovene, nu ne bagă în seamă: Constantin Ţoiu, Ion Hobana, Horia Aramă, Teofil Bălaj, Marta Bărbulescu, Virgil Chiriac, Ioana Diaconescu, Elena Dragoş, Gica Iuteş, Petre Luscalov, Mircea Nedelciu, George Nestor, Iuliu Raţiu, Passionaria Stoicescu. Au luat cuvântul, înainte de oricine, "organili"...
Mai departe, lucruri neinteresante, de Geo Bogza, Eugen Tudoran, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Henri Wald, Doris Lessing, Marin Sorescu: "M-a doborât forţa mea de muncă, / Numai ea putea să mă doboare, / Dacă o mobilizam contra mea. / Berbecul meu de şoc înfricoşător / Contra cetăţii / Acum,vai, cucerite. // Nu, nu iau forma vasului în care sunt pus. / Dar ce vas e acesta?"  Totul e bine când se încheie cu bine...
C. Trandafir, Jurnal în curs de publicare la Editura Libra
Am aflat amănunte despre cum i-au retras dreptul de semnătură lui Al. Călinescu. Deci, la 3 aprilie Al. C. a trimis o scrisoare lui D. R Popescu, prin care se solidarizează cu cei care se solidarizaseră cu Dinescu şi, deci, cu acesta însuşi. La 9 mai, D-na (sau, mai bine zis, Tovarăşa) Tarhon de la Consiliul Culturii a poposit în mijlocul redacţiilor de la Cronica şi Convorbiri Literare, a decis scoaterea textelor lui Al. Călinescu din numerele în lucru şi-a transmis ordinul de interzicere a semnăturii, care de altfel îi depăşea modestele atribuţii. Dacă Al. C. a trimis scrisoarea lui D.R. Popescu în plic închis - şi aşa este - se pune legitima întrebare cum au ştiut organele de existenţa ei? Sau cineva citeşte corespondenţa lui D.R.P., ceea ce este foarte grav întrucât este membru în CC al PCR!, sau pur şi simplu D.R.P. a dat scrisoarea mai "sus" - sau mai "la­teral"! În ambele cazuri, D-sa iese discreditat. Asta s-a urmărit, oare? Mai interesant că în şedinţa de la "C.L" nimeni nu ştia despre ce e vorba, întrucât emisara n-a explicat fundamentarea acestei absurde decizii. Cineva - cred că H.Z. - a întrebat, dar şeful revistei, Corneliu Sturzu, i-a închis scurt gura spunându-i că "alţii, mai mari" ştiu ei ce fac! Bun, oricum nimeni de la cele două redacţii n-a dat semne c-ar protesta împotriva hotărârii, nici n-a mai încercat să obţină unele elementare explicaţii. Mai nostim e ce mi s-a întâmplat astăzi, când m-am dus să-mi ridic banii pe o colaborare mai veche. Stăteam de vorbă, pe diverse teme, cu câţiva dintre membrii redacţiei, când a apărut Sturzu. M-a felicitat pentru un studiu despre Eminescu publicat recent într-un volum scos la "Institutul de istorie" - de unde o fi ştiind de el? - şi apoi, scurt, mi-a solicitat o colaborare la numărul lor Eminescu din iunie, deşi este imposibil să nu ştie ceea ce ştie deja cam tot oraşul, că nu mai public în semn de solidaritate cu scriitorii interzişi. A trebuit să repet calm, de trei ori, că nu pot publica în revistele noastre atâta vreme cât scriitori mai importanţi decât mine nu au drept de semnătură, că, deci, îmi ridic singur acest drept! Cei de faţă îmi tot făceau semne să tac din gură, îmi dădeau de înţeles că o să "mă toarne", iar el m-a invitat în biroul său, ca să mă "lămurească". Aici a fost şi mai nostim. Cum bănuiam că biroul e microfonizat, i-am repetat din nou ce-i spusesem pe hol, ca să nu fie loc de "interpretări". El mi-a făcut un lung expozeu despre plata datoriei externe, despre independenţa economică, că nu avem nevoie de pe­restroika, pentru simplul motiv că o făcusem încă din anii '65-'70! Pe scurt, un adevărat curs de socialism ştiinţific ceauşist! Am fost de acord că nu avem nevoie de perestroika, pentru că e o reformă foarte limitată a sistemului şi nu poate avea un rol mai important decât cel al unei "frecţii la picior de lemn". După care a fost el de acord că măsura inter­zicerii scriitorilor e absurdă, că speră să se revină asupra ei etc. etc. I-am mai spus că eu n-am de gând să-i scriu lui D.R.P. pentru simplul motiv că nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, dar că-mi păstrez decizia de a nu publica până când nu este eliminată abuziva decizie a interzicerii celorlalţi. În final, mi-a spus că el face revista cu "proşti", că e greu ş.a.m.d. Sunt curios ce-ar crede subordonaţii despre asta! (...)
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 75-77