x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

9 octombrie 1989

0
08 Oct 2009 - 00:00

● Sanda Stolojan ● Arşavir Acterian ● Gabriela Melinescu



Monica la telefon: "Se petrec lucruri foarte importante...". Făcea aluzie con­trar celor ce gândeam nu la situa­ţia din RDG sau din Ungaria, ci la un biet român din Iaşi care a făcut greva foamei pentru a-şi recăpăta postul de bibliotecar, de unde fusese dat afară după ce acordase un interviu ziarului "Libération"! Săraca Monica!

Aceeaşi zi
Într-o scrisoare, John Laughland, tânăr profesor la Oxford şi membru activ al grupului Eminescu Trust (grupul lui Jessica D.H.), mărturiseşte că s-a simţit obosit şi plictisit după lungile convorbiri avute cu intelec­tuali din Bucureşti, cărora le-a făcut vizite şi le-a dus cărţi, luna trecută. Convorbiri care se terminau cu lungi tăceri. "Nu am discutat, bunăoară, nimic despre efectul avut în Vest de oricare dintre acţiunile lor sau măcar în contextul politic general din România. În schimb, conversaţiile noastre se termi­nau prin tăceri jenante. Nici eu, nici interlocutorii mei nu ştiam ce conclu­zii să tragem din realităţile îngrozitoare despre care vorbeam".
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 306



Printre multe prostovănii ne­demne de talentul şi verva ce-l caracterizau pe George Călinescu - găseşti printre Cro­nicile mizantropului. Răfuielile lui cu belicoşii din aşa-zisa generaţie tânără, în realitate cu puţin mai tânără decât autorul monumentalei (nu fără inegalităţi) Istorii a literaturii române sau al acelei nespus de juste şi de savuroase cronici închinate "Întunecatului ev mediu" (10 septembrie 1939, în "Jurnalul literar"), ca şi al altor polemici vitriolante, chiar dacă nedrepte, scrise cu năduf pentru propria cauză, din vanitate rănită ori spre a susţine un punct de vedere îndoielnic, ceea ce anulează verva captatorie a autorului.

Ceea ce scrie în "Întunecatul ev mediu" mi se pare deplin adevărat în comparaţie cu dispreţul suveran cu care mulţi neisprăviţi, uluiţi de mi­nu­nile tehnice urzite în ultimele veacuri, vor­besc despre o epocă în care oa­me­nii trăiau mult mai omenesc, liniştiţi şi neterorizaţi de capriciile sinistre, cri­minale, ale unor han-tătari şi dictatori de tip Stalin, Hitler şi alţii ca ei (nomina odiosa). Greaţa mă apucă atunci când trec în revistă spectacolul de­zo­lant, scârbos şi îngrozitor la care am asistat şi trăit în slăvitul (de unii) veac al XX-lea. Am asistat, dar am şi pă­ti­mit. Am asistat fără vreme la monstruozităţile ce mi-au fost date să le cunosc. Horribile dictu!
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 212



Mă vizitează dureri ciudate în tot corpul, sunt gata să mă prăbuşesc, dar mă ţin tare, mai ales după grelele dimineţi în care am întâlnit directorii de la bancă - mulţi se îndoiesc de faptul că voi plăti datoria făcută pentru editură, când trăia René, privindu-mă pieziş. Am promis că mă voi ţine de cuvânt, neacceptând o rescriere ruşi­noa­să a datoriei, numele lui René (şi nici al meu!) nu va fi niciodată scris în ana­lele Poliţiei drept al unui străin ca­re a abuzat de ospitalitatea generoasă a ţării. Totul va fi plătit până la ultima coroană, m-am auzit spu­nându-i acelui director cu un aer infatuat.

În afara problemelor cu băncile mai este şi altceva care mă roade până la măduvă: n-am găsit un loc de odihnă pentru cenuşa lui René şi m-am grăbit să-i spun lui Lionel că totul s-a aranjat şi el vrea să vină să vadă mormântul şi să adauge şi el la piatra mea (pe care n-am cumpărat-o!) piatra lui specială în amintirea primului născut: Reineke. Am intrat ca într-un năvod cu min­ciuni în care mă zbat ca un peşte căruia îi lipseşte mediul lui obişnuit. Când mă întâlnesc cu vecinii pe scară, mă privesc lung, întrebându-mă despre vinderea pianului, lustrelor şi altor lucruri, ca şi cum ar fi uitat că le-am spus o dată că nu vând nimic. Ca să mă atingă unde mă doare, ei mă întreabă apoi dacă voi publica viitoarea carte tot la editura noastră. Le-am spus clar şi senin: "Nu!". Ca şi cum ar fi aflat deja că nuvelele mele sunt aproape gata şi băieţii lui René, care conduc acum editura, m-au rugat să public cartea la EI! Dar şi ei au pri-mit acelaşi răspuns: "Nu!". Un "Nu" mai nuanţat decât cel spus vecinilor, prin care le dădeam de înţeles că o dată ce au primit drepturile mele lăsate de René, eu îmi luam adio de la ei şi de la o eventuală colaborare editorială. Nu am în perspectivă nici o soluţie, dar ştiu că lucrurile vin firesc, mai devreme sau mai târziu, spre cel care a lucrat şi nu s-a odihnit o clipă.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 278-279
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de