x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 19 ianuarie 1989

0
19 Ian 2009 - 00:00

Vremea primăvăratică continuă. Dar umed, uneori timp posac şi apăsător. Mereu somnolenţa asta. La facultate, fără să pot da de fraţii căutaţi.



În schimb, Leopold. Îl simt că are faţă de mine un soi de mică culpabilitate, ştie că eu am aflat despre porcăria ce-a făcut-o lui V.P., şi tocmai pentru asta îmi pregătise, ca o "compensaţie", textul unei "caracterizări" miro­bolante, pentru "formele" necesare paşaportului de vară şi, în plus, mă asigură că a vorbit cu decăniţa, s-o convingă să mă treacă marţi prin biroul consiliului pe facultate, o dată cu propu­nerile de lectori pentru stră­inătate, ca să câştig timp! Şi, deci, trebuie să-i  mulţumesc... Oricum, nu aveam nici o calitate să-i scot pe nas injustiţia faţă de Popovici! Telefon de la E., necăjit că i s-a scos şi volumul de povestiri de la "Eminescu". După ce romanul i-a fost refuzat acolo, editura i-a oferit drept compensaţie posibilitatea să dea un volum de proze scurte, ca să nu piardă nici el, nici ea locul din plan. Toate bune, volumul s-a predat şi s-a aprobat, trebuia să plece luna asta la tipar. Dar Dulea cere lista titlurilor ce intră în tipar şi o mai verifică o dată. Dând de numele lui E.U., face remarca: Dar tov. Uricaru avea în plan un roman! I se explică: romanul n-a "mers", a fost înlocuit cu un volum de nuvele. – Avea nevoie de un roman de actualitate, nu de unul de povestiri! Şi şterge dintr-o linie titlul. E. încearcă să-l prindă la telefon, imposibil, secretara are, pesemne, instrucţiuni în ce-l priveşte, tovarăşul e de negăsit. Sfătuit să se ducă la Bucureşti, să intre cumva la Dulea. Ar avea nevoie de o introducere, prin Ghişe, şi mă roagă pe mine să-i cer lui Ghişe acest hatâr: să-l introducă la D. Îi explic că toate relaţiile mele cu Gh. sunt rupte. Faptul că, ajuns unde a ajuns, cocoţat în nomenclatură, nu doar că m-a uitat, dar îi e teamă şi să mă felicite la 60 de ani ori de Anul Nou, că nu dă măcar un telefon... iată ce m-a lămurit să rup şi cu ei. Episod închis. Regret, deci, nu-l pot ajuta. Îl sfătuiesc însă să facă singur apel la Gh., care îl cunoaşte, îl va sprijini, sunt convins. – Zi pierdută ca să ajung la un nivel de plutire, să pun un minimum de ordine în hârtii, dacă nu pot în mine.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Albatros, 1998, p. 375

Magazinul "Unirea", pe care l-am proiectat în 1975 după cele mai va­loroase exemple de profil din lume, cu o claritate a orientării cumpărătorilor, cu o dimensiune optimă ca desfăşurare în plan, cu o amplasare corespunzătoare a scă­rilor rulante, a depozitelor de marfă, a sălilor de vânzare, încât să rezulte o interferenţă nederanjantă între funcţiuni, cu faţade moderne, la nivel contemporan, magazinul "Unirea" – proiectul vieţii mele, a fost ucis! Mutilat, acoperit cu o faţadă hidoasă, amplificat ca o caracatiţă, a devenit dintr-un etalon de comerţ un monstru... aşa cum a vrut el, susţinut şi încurajat de corul specialiştilor: primarul, Necşoiu, "colegii mei de breaslă" Focsa şi Jugurică şi alţii. După ce a fost la fel desfigurat Teatrul Naţional, acum a fost pocită "Unirea". Arhitectul cel mai mare îşi continuă opera...
Astăzi, când mă îndreptam spre staţia de metrou Victoriei, plecând de la slujbă spre casă, o mare de praf sau ceaţă sau fum închidea orizontul în toată Piaţa Victoriei. Când m-am apropiat, m-am dumi­rit... se dărâmau criminal, de ură, cu cele mai distrugătoare mijloace tehnice, cele două case boiereşti, vile cu turnuri şi foişoare situate în vârful de intersectare a Căii Victoriei cu Bd. Ana Ipătescu. Două palate splendide, solide, făcând parte organic din arhitectura de valoare unică a Bd. Ana Ipătescu se dărâmau, se demolau, pentru a face loc indicaţiei lui: în locul lor, un bloc de 9-14 etaje, uriaş, hidos, nelegat de specificul zonei, trântit cu brutalitate, cu aroganţă de stăpâni absoluţi şi de despoţi în acest punct al oraşului. Când am coborât în staţia de metrou, praful înecăcios era gros până la sufocare, la fiecare cădere a zidurilor de sus, trâmba de praf pătrundea ca o suflare de balaur, inundând tunelul metroului. Călătorii, aşteptând metroul, ţineau batiste la gură şi la nas... sus era prăpădul, jos efectul.
Gheorghe Leahu, arhitect în "Epoca de aur", Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 220


M-am plimbat prin parc – ceea ce nu mai făcusem de vreo patru luni (nu patru, trei). M-am simţit nespus de bine. Ca acasă, în orele de bună stare. Am fost în plăcuta companie a lui D., care se chinuieşte în căutarea Absolutului (ca eu pe vremuri). El aşteaptă să-l ajut în această căutare, deşi
i-am spus pe şleau că n-am cum şi n-am cu ce. În această privinţă, eu m-am declarat de mult falimentar. La ora actuală şi de nenumăraţi ani încoace, "absolutul" e pentru mine dragostea, întru atât încât reuşesc s-o întrupez, s-o actualizez, s-o mărturisesc şi s-o împărtăşesc şi altora care se arată dispuşi să comunieze întru ea, aş zice singura sacră iubire ce îmi luminează viaţa cât se poate ea lumina în haznaua asta pământească. Citesc în traducerea lui Kleininger şi Liiceanu din Heidegger, care, încercând să găsească un răspuns valabil la întrebarea: "Ce este metafizica?", citează din Leibnitz (Principes de la nature et de la grace) aceste cuvinte multzicătoare în margi­nea cărora filosofii joacă tontoroiul: Pourquoi il y a plutôt quelque chose que rien?". (Opp. Ed. Gerh., tom. VI, 602, nr. 7).
Această întrebare leibnizeană nu dezleagă, desigur, enigma pe care se căzneşte s-o pătrundă şi Heidegger din punctul de vedere al unei "ontologii fundamentale", căutând un răspuns edificator la întrebarea care, în tălmăcire românească, după filosoful german, sună astfel: "De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai degrabă, nimic?". Hai să răs­pundem, dacă ne ţin curelele. Nici Leibnitz, nici Heidegger nu s-au încumetat să ne lămurească. Eu ce să mai zic? Tac.
De îndată ce este pământul, ca şi cerul, este omul, ca şi neomul, sunt animalele, ca şi arborii (pomii), de îndată ce este viaţa, ca şi moartea, tot aşa, la nesfârşit, este şi sunt câte în lună şi în stele. Nimicul, Vidul, Golul de care vorbesc unele religii, ca şi unii filosofi, sunt greu, dacă nu imposibil de atestat. Unii, concepând şi proclamând vidul, nihiliştii, nimicniciştii, sunt determinaţi de ceea ce văd şi gândesc despre viaţă şi lume, de ororile şi potrivniciile Istoriei, ale unei istorii ivite parcă ex-nihilo. Faţă de ceea ce este şi sunt (uriaşă şi incontestabilă întruchipare), Nimicul, Vidul nu pot avea întemeiere decât prin miracol, după cum prin miracol există toate cele destinate cunoaşterii şi viziunii noastre li­mitate, întrucât antenele noastre sunt departe şi insuficiente spre a pătrunde misterul tuturor lucru­rilor la care avem acces.
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 198-199
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de