x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Ani cumpliţi de neîmplinire profesională, de degradare umană"

0
16 Iul 2009 - 00:00

Steliana Popescu avea 40 de ani în anul 1989 şi şi-a văzut blocată viaţa şi cariera într-o bibliotecă tehnică, deşi era specializată în Filologie.



"Pretutindeni, viaţa oamenilor înainte de Revoluţie era un şablon. Şi atunci existau şomeri nedeclaraţi. Cum altfel s-ar fi putut numi o absolventă de Filologie care ajunsese bibliotecară cu studii medii, într-o bibliotecă a unui institut de proiectări din cadrul unui minister? Deci, la o bibliotecă tehnică. La început, lucrasem la un centru de documentare şi publicaţii tehnice. Aici mai era cum mai era, deoarece exista o oarecare tangenţă cu o redacţie. Astfel, un filolog putea face colaţionare, corectură, stilizare şi chiar tehnoredactare.

Articolele dactilografice erau duse la «Viza presei» de câte un salariat, pe rând, dintre cei care prestau una din funcţiile amintite. Era o adevărată bătălie să «apuci» un bilet de voie în interes de serviciu, pentru a merge la «Viza Presei». Chiar şi iarna te înghesuiai, pentru că nu-i strica nimănui o plimbare prin centru, de la Universitate până în Piaţa Romană. În primul rând că luai vitrinele la rând, dar aveai în drum autoservirea «Unic» şi pe cele din Piaţa Romană. Dacă te asigurai că nu te vede nimeni intrând în ele, ca să te toarne la secretarul de partid, îţi făceai şi aprovizionarea cu mărfuri mai selecte: salam de Sibiu, icre negre de crescătorie sau un caşcaval mai bun. Asta, în zilele în care «băgau». Era mare victorie: în primul rând că erai în timpul serviciului şi nu mai stăteai la cozi «după»; în al doilea rând aveai mai mari şanse «să apuci», pentru că majoritatea oamenilor erau la serviciu.

Veneai fericit cu «trofeele» în sacoşa pe care o cam doseai, când te reîntorceai, ca nu cumva să te fileze şefa. Nu că nu i-ar fi lăsat şi ei gura apă. Dacă prindeai două ieşiri din astea pe săptămână, erai un «om făcut».

Erau şi zile în care trăgeau cu câte un articol de-ţi săreau capacele. Atunci era mobilizare totală, pentru că venea scadenţa şi trebuia scoasă «REVISTA». Toţi deveneau importanţi şi preţioşi. Aceiaşi oameni deveneau scârboşi şi falşi. De multe ori, noi, cei mai tineri, mai curajoşi şi nonconformişti, le făceam unele farse. Ţin minte că pierdusem carnetul UTC. S-a făcut şedinţă specială pentru ca eu să fiu sancţionată. Mi s-a dat «vot de blam». Directorul, care era şi secretar de partid, a propus «vot de blam cu avertisment» - adicătelea la următoarea abatere... M-a durut teribil, nu pentru că aş fi fost foarte pătrunsă de conştiinţa politică, ci pentru că am realizat cât de mici sunt unii oameni. Directoraşul, care era bun prieten cu soţul meu, a considerat că trebuie să ia atitudine, ca nu cumva să-l acuze salariaţii de părtinire. Acest fapt m-a împins spre răzbunare, chiar dacă era considerat «o armă». Am făcut rost de trei fiole de parfum bulgăresc, ceea ce era lesne, şi, în lipsa directorului din birou, i le-am turnat pe covor. A venit directorul din birou în birou, tunând şi fulgerând cum că la el în birou miroase ca în budoarul unei cocote. M-a cam costat păţania. Au fost binevoitori care i-au sugerat cine e făptaşul. Aşa se făcea că la toate plecările şi sosirile din ţară - ale «tovarăşului suprem» - nu am lipsit, fie soare, fie furtună.

Am zăcut într-o bibliotecă tehnică până în 1989. Ani cumpliţi de neîmplinire profesională, de degradare umană. Lâncezeam în frig cumplit iarna, şi în sufocare vara. Iarna ne îmbrăcam în halate de manton, iar vara pe furiş strecuram câte o sticlă de apă spre a se răci la secretara secretarului de partid - pe care, culmea, o chema Speranţa - sau la secretarele de la Direcţie. De asta beneficiam noi, cele de la bibliotecă, pentru că răspundeam şi de cabinetul politic - congrese, cuvântări. Ceilalţi beau apă clocită.

Coşbuc spunea că «românul s-a născut poet». Eu aş adăuga şi inventiv. Ca să supravieţuiască, trebuia să vadă mereu partea plină a paharului şi să se adapteze la multe, multe situaţii. Ce crezi că făceau «cei de la biblioteca» unde am aterizat cam fără voia celor de la «Muncă şi salarii» - care sugerau să mă recalific, eventual în proiectare, chiar dacă eram filolog? Era o bibliotecară cu Institutul Pedagogic - protejata secretarului de partid, o ingineră - soţie de bănuit informator, un economist - bănuit securist, o filoloagă - soţie de declarat securist, care stătuse opt ani în Franţa şi cu mine. Deci o «şleahtă» pestriţă, tineri toţi şi puşi pe ghiduşii. Ne permiteam, că eram la adăpostul «Cabinetului politic» şi la adăpostul funcţiilor soţilor unora.

Iarna făceam «chetă» şi ne cumpăram Săniuţa, că era mai ieftină, iar vara pândeam pe câte unul care pleca cu un bilet de voie de la serviciu şi îl rugam să ne ia «îngheţăţi» - cum le zicea portarul pe care îl mai ungeam din când în când. Acolo, la bibliotecă, am învăţat să tricotez. Acolo am ascultat cele mai multe bancuri, politice fireşte, că doar ne aflam la cabinetul politic. Acolo se ţineau cele mai îmbelşugate aniversări. În institut erau mulţi evrei şi securişti cu rude în afară, care prindeau pachete. Acolo am atins performanţa de a dormi pe scaun, rezemată de rafturi, în depozit. Acolo... acolo... acolo nu se făcea nimic şi, totuşi, «totul» se ştia şi se afla. Şi ca acolo erau multe şi multe alte locuri. Şi aici, ca şi la centru, erau salariaţi care, chiar dacă nu făceau nimic altceva, decât să plimbe nişte hârtii şi dosare, la o adică, deveneau importanţi, preţioşi şi suprasolicitaţi. Unii chiar spuneau că aveau «satisfacţia muncii îndeplinite». Fie la ei acolo!".

(a consemnat Anca Maria IOSIF)


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de