Aşa s-a călit oţelul... şi clasa muncitoare

Ion Cătănescu, fiu de ţăran, şcolit în uzinele patriei, după ce şi-a dat cu zel obolul la "ridicarea Republicii Socialiste România pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi progresului" prin cele 24 de invenţii şi inovaţii ale sale, a fost răsplătit cu şase luni la Jilava. Acuzat de propagandă anticomunistă, pentru că a îndrăznit să ceară a mânca la cantina partidului.

"În '89 eu preluasem sistemul de asistenţă tehnică la CET Progresul. Şi, într-una din zile, văd un cetăţean care se plimba prin curtea centralei. Când mă uit mai bine, era Dincă. Mă duc la el, îl salut. «Aaaa... Cătănescu, nu?» îşi aminteşte el de mine. «Cu ce ocazie pe-aici?», mă întreabă el. «Păi, aici lucrez acum». Zice «sunt necăjit domn' Cătănescu». «De ce? Ce s-a-ntâmplat?» Un om solid şi puternic să-l vezi aşa prăbuşit şi ros de gânduri... Zice «am sarcină, coşul ăsta - de evacuare a gazelor» - (aţi văzut că fiecare CET are câte-un coş din ăla)  «am fost la şedinţa comitetului central şi-am primit sarcină ca acest coş, de la 250 m înălţime să ajungă la 150 de metri». «Păi, cum vine asta? Ăsta-i din material special făcut, lucrat împotriva coroziunii şi trebuie să fie înalt, să se ducă fumul deasupra oraşului» . «Nu contează» zice.

Făcuse un calcul - ca să dărâme un metru pe zi, trebuia să se lucreze în trei schimburi. Tovarăşa dăduse ordinul, că vedea ea coşul din biroul ei din Casa Poporului. Cică să nu tragă careva în ea de pe coş... vreun lunetist. Ce dacă acel coş era tocmai în Berceni? Nu putea să-i spună nimeni că-i tâmpită, iar ea putea să invoce orice motiv, oricât de absurd, că nimeni nu putea să comenteze. Păi, nu a dat afară un ministru - al Chimiei parcă, pentru că ei tot nu-i convenea cum arată biroul ei şi-i tot punea pe-ăia să modifice, iar ăsta i-a spus la un moment dat, «Tovarăşa dar ăştia-s banii poporului!» Ce popor? Ce bani? Afară!

Cum l-am cunoscut pe Dincă... e poveste mai lungă, că la un moment dat toate se leagă. Prin '56 am inventat eu un cuptor de topire a şpanului metalic care funcţiona numai pe bază de apă.  Se făcea foc cu lemne numai până când şpanul de la bază se topea şi începea să curgă. După aceea dădeam drumul la apă, încet prin nişte găurele, care venea pe metalul topit, atunci apa se descompunea în hidrogen şi oxigen şi activa arderea din interiorul cuptorului.

A apărut şi un articol în Revista Ştiinţă şi Tehnică, la pagina Tineretul în uzine şi laboratoare. «La uzi­ne­le metalurgice Brăila cu ajutorul unui cuptor de construcţie simplă s-a reuşit să se realizeze aglomerarea acestor aşchii prin topire parţială. Cup­torul construit de tânărul Că­tă­nescu poate fi realizat cu mijloace proprii în oricare întreprindere in­dus­trială». (fragment din articolul Cup­tor pentru aglomerat şpan, Re­vis­ta ştiinţă şi tehnică, nr.5/1956 - n.r.) Apoi am mai avut, în total, vreo 24 de invenţii şi inovaţii. Nu făcusem facultate, dar în liceu îmi plăcuse chimia şi la uzină petreceam mult timp şi eram şi foarte preocupat de ce se întâmplă acolo. Am fost şi la o conferinţă, în Rusia, şi atunci am avut fericita ocazie să-l văd pe Gagarin care a trecut la câţiva metri de mine. Ruşii mi-au propus să rămân la ei, dar n-am vrut...

Aşa am tot avansat, că-mi vedeam de treabă. Am fost şef mecanic, şef de secţie, şi am fost adus la Bu­cureşti la IMGB, şef de atelier. În '73 vine Ceauşescu în uzină. Eu i-am spus unuia, măi, dacă vine Ceau­şescu eu o să-l rog să ne dea voie să luăm mâncare de la cantina partidului. Âsta era şef adjunct. Şi se duce şi mă spune la Securitate. Şi mă cheamă ăştia şi-mi zic «dom'le, dumneata nu iei parte la şedinţele de lucru când o să vină Tovarăşu'. Dumneata o să stai în fundu' halei». Eu stăteam acolo, dar aveam mate­rialul la mine. Dacă o fi să am ocazia, o să i-l dau, că doar nu-l omor, dă-l încolo! mă gândeam eu.

Şi, ce credeţi că face Ceauşescu? Nu mai vine unde-l aşteptau Vulcan, 23 Au­gust, astea, în cadrul uzinei. Intră pe partea asta, unde stăteam eu şi cu şeful de secţie - prin fundu' halei. Când i-am văzut... Mai întâi a intrat ea, îi sărut mâna, apoi vine el lângă mine «ia zi măi, cum te cheamă?» Îi arăt - «mă cheamă Cătănescu». «Ce funcţie ai aici?». «Păi sunt şeful de atelier la pregătirea fabricaţiei». «Ce-aţi făcut azi-noapte?». «Păi, am reuşit! Am reuşit să facem tehnologia respectivă». Era vorba de turele pentru tancuri. «Măi Cătănescule», mi-a spus el şoptit, «noi facem tancurile noastre, măi!» Era prietenos aşa... şi cum stătea, vă rog să mă credeţi că nu mint, mă ia aşa după umeri, «ştii ce-nseamnă să facem noi tancuri?! Ştii ce-nseamnă?!»

Tancurile se făceau pe bucăţi. Fiecare uzină făcea o parte şi toate astea se asamblau la 23 August. Şi atunci prind curaj şi-i spun «Tovarăşul Secretar General, am şi eu o problemă. Nu mă plâng, am casă foarte bună, bani... , dar stăm prost cu mâncarea. Soţiile pleacă dimineaţa şi vin seara, vrem şi noi numai să ne dea voie ca o parte din noi care contribuim la asta să fim preocupaţi numai de problemele noastre...». «Şi ce vrei? ». «Să ni se aprobe şi nouă, uite am făcut un material...» Doamnă, scot  plicul din halat, i-l dau, şi-l bagă-n buzunar.

Asta se-ntâmpla în '73. În '76 sunt chemat la Securitate. Pe data de 1 noiembrie mă prezint... Doamnă, intru pe poartă şi mă iau ăia: «Sunteţi arestat pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste». Am făcut 6 luni la Jilava. Nevinovat.

M-au băgat în Tribunalul Militar, în fine. Norocul meu era că eu în viaţa mea n-am făcut politică. Nu mi-au motivat nimic în niciun fel». «Dar, între timp, vi se aprobase cererea de a mânca la cantina partidului?». «Ni­mic. Dar s-a ţinut o şedinţă în uzină că s-a găsit duşmanul de cla­să... Din fericire eu am stat într-o celulă cumsecade pe durata procesului. Dacă eram găsit vinovat, mă băgau într-una de-aia... Acolo am gă­sit un cetăţean care m-a învăţat ce să spun şi cum să mă apăr.

Pedeapsa pentru propagandă era de 18 ani. Era destul de periculos că, dacă nu spu­neam ce trebuie, găseau ei doi-trei inşi care să depună mărturie că m-au auzit înjurând partidul la o coadă, undeva. Ei, şi la o şedinţă am început eu să spun cum mă învăţase colegul meu, de fapt nişte lozinci. «Conform CPP, articolul cutare, orice om al statului nostru este obligat să caute adevărul. Ce mă determina pe mine, domnule preşedinte, onorată instanţă, să fac propagandă împotriva orânduirii socialiste? Eu sunt fecior de ţăran, plecat pe şantiere, stimulat, am făcut şi am dres, am primit premii şi recunoaştere...» şi toate astea i le puneam pe masă.

A rămas în pronunţare şi m-au dus înapoi în celulă. Dar nu l-am mai găsit pe colegul meu, îl luaseră. Şi-am rămas singur. Bine, aveam condiţii, cât de cât, dar eram singur. Nu-mi aduceau decât ziare de-alea «Aşa s-a călit oţelu'», «Partizan la soia»... chestii de-astea, cum erau pe-atunci. În rest nimic.  

După 6 luni s-a deschis celula şi mi-au zis să vin. «Luaţi-vă tot ce-aveţi! »  Aveam o sacoşă cu chestiile strict necesare. «Mergeţi la baie! » mi-au zis. Merg eu la baie, mă spăl... mie nu-mi spuneau nimic, dar vorbeau între ei: «pleacă la o şedinţă la Paris» şi râdeau. M-au pus să mă şi bărbieresc... eu mă gândeam că mă duc la Aiud. Ieşim, şi la poartă era procurorul. Vă daţi seama că nu-ţi mai bătea inima deloc de spaimă. Şi mi-a întins biletul de ieşire şi-mi zice «mergeţi acasă». Am venit acasă, am vorbit cu directorul ge­neral şi m-am întors la uzină.

Apoi, prin '82 ajunsesem adjunct pe problemele de asistenţă tehnică pe ţară. Răspundeam de toate centralele termoelectrice. Aşa că, la un moment dat, eram la Năvodari, unde montam nişte turbine, când s-a anunţat venirea lui Dincă, fostul general «Teleagă» - aşa i se spunea pe-atunci. Intră el la mine în birou şi mă întreabă «mă cunoşti?» Zic «nu». «Eu sunt Dincă Ion». Mă ridic, îi zic «poftiţi!» «Cu ce te ocupi?», mă întreabă el. Îi spun eu, îi arăt documentaţia, actele, el se uită, vede că totu-i trecut la zi şi mă întreabă: «Tovarăşu' Cătănescu, când credeţi că-i gata turbina?». «Păi, nu ţine de mine, îi zic eu. Noi stăm acum din cauza montajului». «Cum? De atâtea luni de zile! Îi dau afară!» Mă rog, mi-a luat numele şi pleacă. Şi m-a ţinut minte..."