"Aveam săbii făcute din brazii de Crăciun"

Alex avea 6 ani în 1989, locuia în Iaşi şi era "şoim al patriei".

"E iarnă. Păsările sunt în ţările calde. Mă numesc Alexandru. Am 6 ani. Sunt în «lăzboi». Băieţii din cartierul celălalt din Iaşi, nu din Po’ de Piatră, ci din Cantemir, şi-au despodobit brazii. Un brad despodobit egal un par. Aşa am făcut şi noi de la bloc. Mooooamă ce sabie am! Tata m-a pus să duc bradul la container. Dar eu l-am păstrat şi mi-am facut paloş. I-am furat şi bărdiţa lui tata să tai crăcile. Le-am dat-o şi băieţilor de la bloc. Grasu-bombasu-mătură-cu-nasul a venit la uşă la mine. Mama a deschis. «Tantiiii, îl lăsaţi pe Alexandru afarăăă?!». Mama m-a lăsat să mă duc la joacă şi atunci Grasu-Bombasu mi-a zis că e «lăzboi». Suntem douăzeci de copii. Sunt şi din ăia mari printre noi. De clasa a patra e unul... Noi avem mucii îngheţaţi la nas pentru că afară e iarnă. Ni-i mai dezgheţăm când ne punem pe faţă căciulile. Că suntem în război. Căciuli din blană de iepure cu urechi care se leagă în creştet cu un şiret din piele.

Acuma, că avem săbii făcute din brazii de Crăciun, trebuie să facem ceva cu ele. De aia am pornit război. Şi, oricum, copiii din Cantemir sunt răi. L-am văzut pe unul că are chiar gumă de mestecat. Dar nu din aia din mentă, sfărâmicioasă, ci elastică. După ce o mestecă, o apucă cu două degete şi o întinde afară din gură până se face elastic. După care ţi-o învârte pe la nas să-ţi facă în ciudă şi o bagă la loc între dinţi. E rău. I-am zis o dată să-mi dea şi mie. «Eeeeeeeee, nu-ţ’ dau. Io ce mai mănânc?». Băieţii sunt răi acolo, în Cantemir, şi de aia suntem gata să fim la lăzboi. Ne batem până ne rupem parii între ei. Şi după ce se rup, dăm cu karata. Că aşa am văzut în filmele cu «Cichi Cian» sau «Bruzli». Faci «iaaaaa» «haaaaaa», ridici un picior în aer, te învârţi pe celălalt. «Ciaaa», şi mai apoi loveşti cu carata. Lovitura cobrei. Lovitura tigrului. Lovitura maimuţei înfuriate. Lovitura lu’ sora treişpe.

Mai e şi lovitura miliţianului: când un băiat mai mare te ia la bătaie şi nici Cichi Cian nu te mai salvează, apelezi la arma supremă. Ţipi cât te ţin plămânii «Tata meu e miliţian!». În cartier, toţi taţii sunt miliţieni. Ca să fii şi mai înfricoşător, recunoşti că şi mama ta e puţin miliţiancă.
Mergem cu săbiile legate, cu fularul la spate. Cu fularele pe care părinţii ni le leagă la ceafă cu două noduri înainte de a ne scoate din casă. Săbiile sunt mai mari decât noi şi unii ne împiedicăm în drum spre câmpul de bătaie. Duşmanii sunt tot cam cât noi de mulţi. Ia uite că vin. Haaaaaa! Paf! Ciaaaaa! Iaaaa! Inamicul a obosit.

Eu mă bat în săbii cu unul din clasa a doua. Cel cu guma. Ne lovim săbiile sec. El zice că, dacă dau tare şi-i rup paloşul, se duce la mine la uşă. «Pârâciosule!». «Tata meu e miliţian.»
Ne întoarcem la «cazermată». E ridicată în două zile din bulgări uriaşi de zăpadă peste care am turnat apă, să îngheţe. Aşa rezistă la asalturile bulgărilor inamici. La intrarea în cazermată am pus strajă. Cei mai mucoşi dintre noi. Pe jos , ca să fie cald şi ca să poată sta întinşi împăraţii, adică toţi ceilalţi din armată, în afară de cei de strajă, am pus zeci de preşuri. Le-am furat de la uşile oamenilor. La mine în scară numai tata mai avea covor la uşă. Tata m-a bătut. În loc să se bucure că a rămas doar el cu cârpa la intrare! Cu furtunul de la maşina de spălat lovea tata, iar eu strigam degeaba. Aici, în casă, nu merge nici să dau cu carata, nici să-mi aduc paloşul, nici să-i zic «Mă duc la tine la uşă». Nici «Tata meu e miliţian»."

A consemnat Ionela Gavriliu