"Bairamul", distracţia permisă

În 1989, Adela avea 14 ani şi a mers pentru prima oară la o petrecere care ţinea şi noaptea, ceea ce se chema atunci "bairam".

"Eram în clasa a VIII-a şi am mers cu o colegă de la şcoală la o prietenă de-a ei, care era foarte emancipată pentru vârsta aceea, faţă de noi, care eram nişte blege. Se dansau slow-uri, iar unii dintre noi ne retrăgeam într-o cameră unde se asculta heavy metal şi hard rock, ce ne plăcea nouă atunci. Ascultam Iron Maiden, Judas Priest, Bon Jovi şi dansam pe slow-urile de la Metallica şi Scorpions.

Mâncam tartine şi prăjituri, dacă făcea bunica sau mama cuiva. Pe vremea aia nu erau multe distracţii; erau puţine discoteci în Bucureşti şi nu-mi aduc aminte să fi mers în vremea aia la vreo discotecă. Bairamele erau mişto, pentru că ne adunam vreo 15-20 de oameni, care ne cam ştiam între noi, acasă la cineva. Se vorbea înainte cu vecinii, ca ei să fie avertizaţi că se ascultă muzică şi să nu se apuce să sune la Miliţie. Bairamele începeau destul de devreme, ne adunam înainte să se însereze, pentru că eram destul de mici, şi stăteam până dimineaţa, ca să plecăm acasă pe lumină, deşi pe la 4:00-5:00 lumea începea să dormiteze.

Mi-aduc aminte că atunci chiar se simţeau diferenţele la îmbră­că­minte. Eu aveam o fustă de blugi primită din străinătate, lungă până la genunchi, prespălată, şi un pulover destul de sec, cred. În gaşca asta cam toţi ne îmbrăcam în blugi. Se găseau puţine bijuterii atunci şi purtam orice era puţin diferit, dacă reuşeai să faci rost de undeva. Nu aveam prea multe bijuterii, purtam cercei mai lungi, ce aveam eu senzaţia că mă scoate în evidenţă.

Din când în când, apărea câte un obiect după care înnebunea toată lumea, cum era banana de prins pă­rul, o chestie lucioasă, ca un pieptene dublu.  Mai aveam o brăţară lată de piele, luată de la fondul plastic, care era semnul meu de rocker. Ne prin­sese curentul rock, eram cu toţii exaltaţi, încercam să facem rost de casete cu formaţiile care ne plăceau. Ideea era că, dacă erai rocker, te asimilai automat unui grup. Dacă cineva apuca să aibă casetele originale, ni le trăgeam cu toţii de la ăla.

Era acolo un băiat pe care cred că îl plăcea şi colega asta a mea. Am dansat cu el, avea cu vreo trei ani mai mult decât mine, era elev la liceu, la «Caragiale». Am început să vorbim despre muzică, m-a întrebat unde vreau să dau. Nu erau oricum foarte multe alternative, m-am dus până la urmă la mate-fizică, nu pentru că mă omoram după matema­tică şi fizică, ci pe principiul ce am să fac după - un ASE, o Politehnică. L-am revăzut pe băiatul ăla după câteva zile, când am ieşit cu prietena mea pe-afară.

Ieşeam aproape în fiecare seară, stăteam pe bănci, vorbeam. La un moment dat, m-am îndepărtat de grup cu băiatul ăla. Mă simţeam foarte bine cu el, simţeam că mi se întâmplă ceva extraordinar, că am un prieten. Apoi, am mai fost la bairamul unei colege de-a lui. După o vreme, cineva mi-a spus că el mai are o prietenă, i-am zis şi lui şi el nu a negat, mi-a spus că ea nu era din Bucureşti, dar eu, fiind foarte timidă, m-am gândit că sigur ar prefera-o pe ea. Atunci nu erau mo­bile, nu prea ne vedeam, am şi înce­put să evit gaşca şi aşa s-a terminat."