BD intră în acţiune – în numele tatălui fugit în Germania

Doru Copoţ era în armată în februarie ’89. Avea 20 de ani. Fusese încorporat cu un an înainte şi, făcând armata la Marină, mai avea de tras încă un an. Însă faptul că tatăl lui era fugit în Germania de vreo trei ani i-a schimbat drumul în cătănie.

El zice că în mai bine, că a reuşit cumva să fie lăsat la vatră mai devreme cu câteva luni, alţii ar spune că în mai rău, pentru că înainte de asta a trecut şi pe la BD – Batalionul Disciplinar. "Pe-atunci eram şef de staţie la transmisiuni, la Poieniţa, în Tulcea. Poieniţa era numele de cod al unităţii. Eu dădusem admiterea la Institutul de Marină, dar, din cauză că tata era plecat, m-au respins şi m-au tri­mis în armată. Aşa că urma să fac doi ani la Marină. M-au încorporat pe 21 februa­rie în ’88, iar pe 20 februarie 1989 ajungeam în BD. Nu ştiu cum, dar n-au aflat de tata decât după un an, deşi eu vorbeam cu el la telefon din unitate. Însă atunci, un coleg, un turnător racolat de CI-st, mi-a interceptat o scrisoare şi m-a raportat.

După ce s-a aflat, CI-stul unităţii a început să mă cheme regulat să dau declaraţii. Să spun ce ştiu de tata şi să declar că nu voi pleca niciodată în Germania, că şi dacă el o să invoce reîntregirea familiei eu voi refuza. Dar n-am vrut şi scriam tot timpul acelaşi lucru – că nu ştiu nimic de tata.

Şi m-au băgat într-o şedinţă. CI-stul îmi spunea: «Trebuie să renunţi, că altfel o-ncurci!». Pe baza aia m-au făcut trădător şi m-au retrogradat. M-au scos în faţa plutonului, aveam însemnul de fruntaş şi insigna de soldat de frunte şi mi le-au smuls de pe mânecă în faţa plutonului. Aşa, ca să mă umilească. Dar nu m-am simţit umilit deloc. Dimpotrivă, eram mândru că eram primul soldat care ripostase în unitate. Încă de la început. Că noi iarna n-aveam căldură în cazarmă şi am primit un sac de dormit de-acasă. Când au văzut superiorii, au zis că n-am voie, iar eu le-am răspuns că în re­gulament scrie că în cazarmă trebuie să fie minimum 18 grade, iar acolo era ca şi afară, doar că nu bătea vântul. După aceea au început şi alţii să vină cu saci de dormit. Dacă te îmbolnăveai, era mai bine că te duceau la infirmerie, şi aia era legată de popota ofiţerilor – era cald. Să nu-ţi mai spun că cel puţin în unitatea aia soldaţii nu aveau ce mânca. Ultimii douăzeci rămâneau nemâncaţi. Preferam să fac arest, că cei din arest primeau mâncare. Era o conservă de peşte la patru inşi. Mai trăgeam cu praştia după guguştiuci şi dădeam fuga la GAZ, că aveau acolo tigaie. Asta în primele luni, când am fost la GAZ, la munci. După asta, am dat un test pentru telegrafist şi am luat primul. Nu ştiam morse, dar testau urechea muzicală şi capacitatea de memorare. După aceea, toţi au crezut c-am intrat acolo pe pile.

Şi, imediat după şedinţa aia, m-au trimis la unitatea militară 02021, unitate de vedete fluviale blindate, unde erau ceva aplicaţii militare. Eu eram un bun plan­şetist şi acolo ăia m-au pus să le fac PIL-ul (post informare luptă). La vreo două zile după ce-am ajuns eram în staţie la transmisiuni, am primit o notă telefonică de la Ge­neralul Milea. Chiar eu am pri­mit-o. Prin acea notă se dispunea transferul meu la UM 01755 la Galaţi. Eu nu prea ştiam ce-i cu unitatea asta, dar de când cu şedinţa aia mă aşteptam la orice. Era o unitate cu specific BD gradul doi, pentru cei cu antecedente penale, cadre şi cei cu rude în străinătate. Când au aflat ăştia, au fost atât de bulversaţi că nu prea înţelegeau ce şi cum, eu de-abia fiind venit acolo, şi, din cauza asta, nu ştiau cum să scape mai repede de mine. Transferul a fost foarte rapid. Pe la 10:00 -11:00, a doua zi, eram deja pe drum. Am plecat cu o navă rapidă, însoţit de un maistru militar.

Când am ajuns acolo, am văzut... Era o închisoare. 80% din soldaţi erau foşti puşcăriaşi. A fost destul de greu să mă acomodez, dar a avut şi părţile ei bune pedeapsa asta. Erau smintiţi ăia pe-colo, tot timpul încercau să se taie între ei sau să-şi taie venele. Făceau tot felul de trăsnăi, că infirmeria era plină cam tot timpul.

Iar prima noapte în BD a fost... de neuitat. Că m-am dus şi eu la budă, ca tot omul, şi, când să intru, mă pomenesc cu o pereche de bocanci atârnaţi drept în faţă. «Âştia fac glume», mi-am zis eu. Când mă uit mai bine, era unul atârnat..., mă rog... Fost puşcăriaş care nu a mai rezistat. N-am înţeles de ce, dar se pare că era mai greu pentru ei. Mai greu decât în puşcărie. Atunci am văzut primii aurolaci – puneau vopsea în pungi şi trăgeau din ele. Altă dată, unul, ca să demonstreze că e nebun, a venit cu o pisică moartă în gură şi-a lăsat-o în faţa căpitanului.

Pentru mine, în BD n-a fost chiar aşa de rău, cel puţin pentru că am mers de câteva ori acasă. Apoi, ăştia de aici nu ştiau de ce am fost trimis, dar era clar că nu sunt fost puşcăriaş. Deci puteam să fiu una din celelalte două. Ori cadru, ori cu rude pe-afară. Aşa că am profitat de lipsa asta de comunicare şi am manipulat astfel lucrurile încât să mă eliberez mai repede. Şi-am reuşit, în luna mai am terminat armata, când eu ar fi trebuit să fiu sub arme la Revoluţie."