"Bufetul partidului servea creier pane"

Cristian Uleşan a fost maistru staţii şi centrale electrice. În 1989 lucra la Institutul Energetic din Bucureşti şi avea 37 de ani.

"Datorită serviciului, am avut posibilitatea să călătoresc în ţară foarte mult. Plecam mai mereu în delegaţii. Aşa am vizitat cam toate judeţele ţării. Puţin cunoscute îmi sunt Timişoara şi Oradea, în rest, nici o zonă nu-mi este străină. În delegaţii stăteam fie în barăci, fie în hotelul partidului, hotel de la Gospodăria de Partid, aşa se numea. Trăgeam tare ca să ajungem să stăm în acel hotel. Era şi pe-atunci cu pile. Dacă le-aveai, erai boier... Iar dacă prindeai cazare în hotelul partidului, implicit aveai acces şi la bufet. Şi acolo găseai de toate. Specialităţile erau mă­du­vio­a­rele şi creierul pane. O minunăţie. Aveam diurnă pe zi de 16 lei şi ne încadram foarte bine în aceşti bani. De cele mai multe ori reuşeam să aducem şi acasă, la Bucureşti, pa­chete cu mâncare. Ne înţelegeam cu cei de la hotel şi, în general, era mult mai uşor să te descurci în provincie decât în Bucureşti. Oamenii se obişnuiau cu noi. Chiar în 1989 am fost la Anina. Făceam controale la sistemul de electricitate. Cam doi ani am stat pe-acolo. Veneam în Bucu­reşti doar la sfârşitul lunii, ca să ne reînnoim delegaţiile. Ajunsesem să ne împrietenim cu localnicii, ei începuseră să ne cunoască. Ne descurcam destul de bine. Consider că am fost privilegiat. Dacă nu călătoream în ţară, sunt sigur că mă descurcam foarte greu.

E drept că aveam şi responsabilitate mare, mai ales că ni se dădeau pe mână lucrări uriaşe. De exemplu, atunci când am lucrat la Pelişor, la castel, a fost stresul foarte mare. Făceam verificări şi la casele lui Ceauşescu. Intram, ne făceam treaba o oră, două şi plecam imediat sub escorta soldaţilor. Şi tot aşa în fiecare zi. Aveam voie să intrăm în imobilul respectiv doar dacă eram trecuţi pe hârtia de la intrare şi eram păziţi de oamenii în uniformă. Ţin minte că odată, pe când lucram în incinta Pelişorului, noi trebuia să dăm avizul de punere în funcţiune pe tot ce înseamnă electricitate, însă un ofiţer nu a vrut să înţeleagă că nu se poate să facem aşa cum voia el, şi pentru asta ne-a ţinut toată ziua închişi în încăperea aia până când, probabil, a sunat pe cineva care i-a spus să ne dea drumul şi să ne lase să ne facem meseria aşa cum trebuie. Peste tot pe unde am lucrat era plin de soldaţi. Oricum, tot ce făceam se consemna. Partidul ştia de noi, mai ales dacă stăteam în hotelurile lor. Am avut şansa să nu mă prea duc pe la şe­dinţele de partid, pentru că aveam scuza, adevărată de altfel, că eram plecat din Bucureşti. De fiecare dată trebuia însă să aduc dovada că am fost plecat din Capitală, ca să nu am de suferit.

Şedinţele de partid se făceau destul de des şi trebuia ca de fiecare dată să fii prezent. Eu însă am învăţat să mă descurc singur. M-am căsătorit destul de târziu, pentru că mă gândeam că, dacă mă însor, o să vreau şi un copil şi nu o să am cu ce să-l hrănesc, aşa că oarecum fugeam de căsătorie. M-am mutat într-un apartament singur şi mă gos­po­dăream cum puteam. Aveam un văr care lucra la Avicola şi mă rugam de el şi câte două săptămâni să-mi dea un pui de-ăla slăbanog sau gheare de pasăre. Cumpăram organe, ba salam cu şorici, le duceam unde locuia mama şi ea se descurca şi reuşea să facă tot felul de mân­căruri. Ca să vedeţi până unde mergea ima­ginaţia omului, mama, bătrâna, cum îi zic io, făcea din ou şi nu mai ştiu cu ce un soi de caşcaval care mi se părea extrordinar de bun. Când nu eram plecat în ţară pentru a testa centralele electrice, chefuiam cu prietenii. Nu vă închipuiţi che­furi cum se fac acum, gălăgioase, în care oamenii se îmbată şi fac urât. Nu. Noi ne strân­geam trei-patru băieţi, adu­ceam băutură, mâncare şi stăteam de vorbă vrute şi nevrute. Aveam Palinka de la unguri. Era de prune. Coniac de la albanezi. Iar de mâncare, mai mult salam şi cam atât. Nu mâncare gătită. Şi ne uitam la televizor. Aveam un Diamant alb-negru."