x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ciment furat, aruncat pe ţarnă

0
Autor: Carmen Preotesoiu 07 Iul 2009 - 00:00

Ioana Marinescu are 43 de ani şi este din Giurgiu. "În primii ani de căsnicie, mi-am dorit foarte mult să putem locui şi noi în Bucureşti. Soţul meu a mers la tatăl său, care locuia în Capitală, şi l-a rugat să ne treacă şi pe noi în spaţiu, pentru a ne putea face buletine de orăşeni. Nu a vrut.



Ţin minte că eram cu fetiţa cea mare în braţe. Ne-a ţinut la uşă. Nici măcar nu ne-a permis să intrăm în casă. De buletine, nici vorbă. Tatăl lui se despărţise de ani buni de mama sa, abia dacă îşi mai vorbeau atunci. Soţul  meu a fost un copil chinuit, a muncit mult. Nu a fost ajutat de nimeni. Când ne-am căsătorit, nu aveam de nici unele. Eram sărăci lipiţi. Doar tatăl meu ce îmi pusese nişte bani la CEC, ca să am pentru zile negre. Se pare că pentru noi zilele acelea tocmai sosi­seră. Am scos de la CEC banii şi ne-am apucat de casă. Tot tata, Dumnezeu să-l odihnească, ne-a cumpărat şi loc de casă şi aşa am început să construim. Nu am crezut că poate fi atât de greu. Nu găseam absolut nimic. Totul era dat pe sub mână, iar dacă voiai să cumperi mai mult vânzătorul îţi făcea cu ochiul, te trăgea deoparte şi îţi şoptea că el te poate rezolva uşor, dacă ai ceva bani. De unde era să avem noi atâţia bani? Lucram în învăţământ. Salariile erau, ca şi acum, foarte mici.

Soţul meu a vorbit însă cu un om din comună şi l-a rugat să-i aducă mai mulţi saci de ciment.

Ştia că el se descurca foarte bine şi mai ajutase oameni din sat care începuseră să îşi construiască case. Pe lângă materialele de construcţie de pe piaţă, aceştia erau mult mai ieftini. M-am bucurat când am auzit că omul acela o să ne aducă cimentul dorit la un preţ atât de bun. Ne-a spus că o să fie la noi în jurul orei 12:00-1:00 noaptea, că nu o să claxoneze, ci să stăm în curte, să-l aşteptăm, ca să nu fie nevoit să facă vreun zgomot şi să-l audă cineva. Nu ni s-a părut dubios nimic, mai ales că, pe vremea aceea, aceasta era o practică comună. Ne-am postat în curte încă de pe la 23:30, ca nu cumva omul să sosească şi să stea cu maşina în faţa porţii. Am aşteptat până pe la 12:00 noaptea şi am auzit uruitul maşinii mari. A intrat repede în curte, am pus o prelată maronie pe ea, ca să nu se zărească; maşina era de culoare albă şi se vedea destul de bine în lumina lunii şi am început să descărcăm cimentul.  

I-am plătit omului, însă la final aceasta nu ne-a dat chitanţa, factura. Soţul meu, când a văzut curtea plină cu ciment şi fără factură, a înlemnit. D'-abia atunci ne-am dat seama că cimentul acela fusese furat.

Nouă, oameni cinstiţi, nu ne trecuse prin cap aşa ceva. Deşi ar fi trebuit. Trebuia să ne dea de gândit preţul mic. Atunci, bărbatul meu s-a hotărât pe loc să încarce camionul cu sacii din curte. Omul însă, văzându-se cu banii, s-a repezit în maşină şi pe-aici ţi-e drumul. Ştiu că ne-am aşezat pe iarbă, sub un copac, ca să nu ne zărească cineva şi am stat câteva minute muţi de teamă. De frică. Ce făceam cu acest ciment? Ne tot întrebam. Cum do­ve­deam că l-am cumpărat şi că nu l-am furat? Miliţia, pe vremea aceea, te închidea pentru o pâine furată, da­ră­mite pentru o maşină de ciment? Era 1:00 şi ceva noaptea. În spatele gră­dinii noastre era o zonă unde oamenii aveau grădini puse. Vii. Livezi. Era şi o apă, un fel de lac peste care era un podeţ făcut din ciment, cu bare de fier drept balustrade. Cât vedeai cu ochii era câmp. Am luat roaba şi ne-am pus pe treabă. Fiecare sac era pus în roabă şi cărat peste podeţul acela, departe de casa noastră. Până spre dimineaţă am cărat mai bine de trei sferturi din sacii adunaţi pe bătătura noastră. I-am dus în ţarnă, aşa îi spunem noi locului aceluia. Lumea îşi duce gunoiul acolo. Am lăsat doar câţiva, pe care îi foloseam în zilele următoare. Nici eu, nici soţul meu nu am fi putut rezista cu ei în curte. De teamă. Deşi noi îi plătiserăm. Aşa ne-am ales şi cu banii luaţi, şi fără ciment. Dar mai ales frânţi de oboseală, de emoţii care m-au făcut să îmi tremure picioarele chiar şi după multe ore de la termi­narea operaţiunii de eliminare a sacilor din curte. Ne-am chinuit foarte mult cu casa. În anul acela însă, am reuşit să o înălţăm. Ţin minte acest lucru, pentru că ne-am mutat în ea chiar de sărbătorile de Crăciun, deşi nu era nimic gata. Casa era doar tencuită. Nu aveam nici unde să dormim. Bucătăria nu era nici ea terminată. Nici măcar vase nu aveam. Eram însă fericită că, după atâta timp de stat printre străini, ajuseserăm să avem un loc al nostru. Casa am terminat-o la mult timp după Revoluţie. Atunci găseam cam tot ce ne puteam dori, dar... nu mai aveam noi bani."
Citeşte mai multe despre:   ne-am,   ciment

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de