"Dacă furi de la stat, nu-i păcat"

Îmi amintesc că în primăvara lui 1989 am refuzat cu încăpăţânare să particip la sărbătorirea zilei de 8 Martie de la Casa de Cultură a Sindicatelor. Mă lecuise o altă şedinţă, unde locurile au fost no­minalizate, ca să se ştie cine chiuleşte, iar la intrare au fost obligate toate femeile să-şi scoată căciulile de blană (pe atunci, toată lumea avea căciuli din vulpe aşa-zis polară, cumpărate de la bişniţarii polonezi), pentru că tovarăşa prim nu suportă acest fel de căciuli.

Şi în toamna lui 1989, la fel ca în mulţi alţi ani, au fost scoşi zilnic din producţie aproape 1.000 de oameni şi duşi cu autobuzele la cules de porumb. Timp de aproape două luni. Dacă plantatul şi prăşitul de mântuială se făceau mecanic, culesul se făcea cu elevi, studenţi, lucrători din industrie şi soldaţi, pentru că ţăranii, nemaifiind remuneraţi în nici un fel, refuzau să mai iasă pe câmp. Veneau în control tot felul de secretari cu economicu’ şi făceau pe hăitaşii. Nu cumva să vadă pe cineva stând. La plecare apăreau nişte miliţieni din partea locului şi ne controlau, să nu fi luat careva un ştiulete. În schimb, dacă tarlaua se învecina cu satul, găseam şiruri întregi de drugi gata culeşi. Se fura fie de nevoie, fie conform zicerii că "dacă furi de la stat, nu-i păcat".

Se făceau controale şi pe şosea nu doar la camioane, ci şi la maşinile particulare. Dacă maşina stârnea oarece dubii sau "organul" era curios să vadă ce ai în portbagaj, erai obligat să tragi pe dreapta şi să-i arăţi. Nu erau oprite niciodată maşinile cu număr mic, deoarece poliţaii se fereau să deranjeze personajele importante care beneficiau de astfel de numere. Vreţi cumva să aflaţi prin ce sistem de umilire se făcea alimentarea raţio­nală a cetăţenilor patriei?

Sistemul comenzilor Mercur, prin care cumpărai oţet, hârtie igienică, pastă de tomate maronie sau făină de proastă calitate, doar ca să obţii câteva conserve de carne sau un baton de salam, dispăruse cu desăvârşire.

La parterul unuia dintre cele mai mari complexuri agroindustriale din oraş, într-o alimentară enormă, care nu avea în vitrinele protejate cu bare metalice decât borcane cu muştar, înşirate pe şerveţele, se formau trei cozi imense. Nu se ştia ce «bagă» în ziua respectivă. Cozile corespundeau numerelor din cartela de alimente. Pe ea figura acel maximum alimentar hotărât de Nicolae Ceau­şescu pe suportul teoretic al academicianului pupincurist Mi­hoc. Conform cartelei, ar fi trebuit să primim 50 de grame de unt de persoană, dar, pentru că nu existau decât pacheţele de 200 de grame, iar noi eram trei în familie, nu primeam decât jumătate de pachet. Şi s-a întâmplat o singură dată să prind unt. În rest, dacă se dădea, untul era înlocuit cu margarină. Dacă îndrăz­neai să întrebi de ce nu poţi primi raţia prevăzută, primeai răspunsul standard: "Aşa e dis­po­ziţia". Cele cinci ouă lunar, conside­rate ca suficiente pentru o persoană, n-am reuşit niciodată să le luăm. Noi nu aveam în familie pensionari, pe care să-i recalificăm în "stătători la rând". După ce însera, nefiind lumină electrică, pe galan­tare apăreau trei lumânări, câte una pentru fiecare coadă. Cum ajun­geam acasă de la serviciu, cam la ora 16:30, ima­ginea acelor lumâ­nări se perpetua din toamnă şi până în primăvară, pentru că nu doar 1989 a fost un an mize­rabil, ci şi ’88 şi ’87.
Nu-mi mai amintesc bine la câtă carne de pasăre aveai dreptul pe lună, parcă la 1,5 kg.

Nu sunt o persoană puternică şi n-am reuşit niciodată să mă lupt la propriu pentru a ajunge la una dintre vânzătoarele care, nu ştiu cum se făcea că, în condiţiile în care comercializarea aurului era interzisă, aveau degetele pline de inele. Într-o seară, soţul meu a avut ambiţia de a lua cota de carne de pasăre. S-a îmbrâncit, a dat din coate şi a venit victorios cu două pungi cu ceva congelat în ele, pe care scria: "Tacâm de pui". De fapt, erau doar gâturi.

Pâine s-a găsit la noi întotdeauna – tot pe cartelă, dar era – chiar dacă avea "tunel". Invariabil, sub coajă, exista o gaură pe toată lungimea franzelei, care demonstra "revalorificarea" pâinii vechi în prepararea aluatului. Nu pot să nu-mi amintesc de o altă scenă, plină de amarul unui teatru absurd. La o coadă de aproximativ 20 de persoane s-a aşezat şi un muntean. Se cunoştea după haina de pănură şi rucsacul vechi, din piele. Fireşte că n-avea cartelă. Vânzătoarea, rumenă, tot plină de inele şi cu verigi de aur care-i rupeau urechile, refuză să-i dea o amărâtă de franzelă, deşi ştiam sigur că un cumătru de-al ei lua zilnic de acolo un sac de pâine pentru porci. Omul acela bătrân, drept ca un brad, cu bocanci deasupra cărora se iţeau nişte ciorapi de lână albă ca neaua, s-a întors şi a rostit calm, tare şi cu obidă: "Să nu dea bunu’ Dumnezeu ca-n ţara asta să să facă pâne, da’ să n-aibă cine-o culege!".

Raţiile de ulei şi zahăr le luam fără probleme. Primeam 1 kg de zahăr şi 750 ml ulei de persoană. Cei de la ţară nu primeau nimic. Femei amărâte de la ţară se aşezau pe câte-o bancă din faţa blocului, cu 10 ouă la vedere, şi se rugau să primească în schimb o jumătate de ulei.

N-aveam relaţii la UCA (unităţile speciale, de unde se aprovizionau activiştii de rang înalt), nu lucram la Direcţia Sanitară şi nici la IGS (tartorii calităţii mărfurilor) şi nici nu aveam rude la ţară, de la care să mai ciupim o găină sau nişte ouă, deci prozaica problemă a hranei devenea tot mai acută. Îmi amintesc exact că în 1989 am făcut pentru Crăciun foi de tort după o reţetă de post, cu suc de roşii, pentru că n-aveam cele necesare pentru un blat normal. Celor care le reproşau altora că n-au mâncat salam cu soia le confirm cu conştiinţa curată că n-am mâncat. Pentru că n-am găsit. Cum am supravieţuit? În principal din carne furată. Se furau vite pe capete, se tăiau pe ascuns, se făceau pachete de câte 5 kg, jumătate os, 30% zgârciuri şi ceva carne, şi se vindeau prin interpuşi. Se fura şi de la abator, şi de la Avicola, şi de la fermele Gosta­tului. Am aflat, din întâmplare, că unor săteni din zonă li se spunea şoşonari. Explicaţia? Furaseră o vacă din grajdul unui gospodar şi, ca să nu le poată fi luată urma, au încălţat vita cu şoşoni.
Ana Delnea