Fotograf la nunţi şi botezuri

Cristian Uleşan lucra în '89 la Institutul Energetic din Bucureşti şi avea 37 de ani. "Aveam printre prieteni unul cu care mă înţelegeam extraordinar şi cu care îm­păr­tă­şeam aceeaşi pasiune: fotografia. Ba chiar făceam parte din Asociaţia Artiştilor Fotografi.

Îmi plăcea la nebunie! Nu a fost nimeni care să îmi explice cum trebuie să procedez în domeniul ăsta. Am învăţat singur, am citit cărţi. Iar când am plecat în străinătate, am reuşit să-mi cumpăr un aparat foto Zenit TTL, şi un teleobiectiv care era făcut la noi, culmea!, în România, dar era fabricat numai pentru export, în speţă pentru nemţi. Erau foarte bune produsele româneşti. Dar mai toate erau duse în străi­nă­ta­te, în condiţiile în care la noi se găsea numai marfă de proastă calitate.

Am plecat cu încă un prieten «afară», fără să avem un ban în buzunar. În schimb, ne-am um­plut rucsacul cu lame de ras, chiloţi chinezeşti, conserve de carne Ham, care erau extrem de bune. Dacă mâncai una de-aia nu-ţi mai trebuia nimic toată ziua, atât de consistentă era. Carne macră. Şi le vindeam în piaţă pe unde treceam, prin Ungaria, Cehia, Polonia, RDG, şi cu banii strânşi, fiecare îşi lua ce-şi dorea. Eu mi-am luat aparatul foto.

Când am ajuns în Budapesta, mi s-a părut că am păşit într-o cu totul altă lume. Arăta extraordinar de frumos, totul era curat, iar de fiecare dată când intram într-o alimentară simţeam miros de cafea şi de lămâie. Era o desfătare. La noi mirosea numai a carne stricată, a sânge lăsat să se adune prin combinele alea frigorifice care erau aproape dezgheţate. Ţin minte că de fiecare dată când ieşeai dintr-un magazin din Budapesta, la uşă era pus un aparat de feliat pâinea ca să ţi-o poţi tăia. Mi s-a părut extraordinar. Nu mai văzusem până atunci.

Din RDG mi-am luat filme color, cum rar se găseau în Bucureşti, iar calitatea era net superioară. În casă, la întoarcere, însă era atât de frig, că stăteam cu şubele pe noi. Ca să vă daţi seama ce însemna frig în iernile de pe-atunci, ţin minte că se lipise perdeaua de la geam, care era dintr-un fel de pânză, de peretele îngheţat. Apa, igrasia îngheţaseră pe perete, şi când am tras de perdea ca să am lumină, s-a sfâşiat în bucăţi pentru că se lipise un colţ de peretele îngheţat. Era foarte complicat să developezi filmele. Trebuia să facem căldură măcar un strop; de la aragaz, încălzeam apa necesară developării.

De obicei, soluţia pe care o preparam îţi ajuta la developarea a 10 filme. Ca să nu o prăpădim, adunam 10 filme, chiar şi de la prieteni, şi le developam pe toate. Erau greu de achiziţionat şi soluţii, şi filme. Orwo era una dintre cele mai bune mărci de filme. Ca să luăm patru filme de genul ăsta, te obligau să iei şi două chi­nezeşti, care erau foarte proaste, dar vânzătorii trebuiau să le vândă şi pe-acelea, aşa că ne conformam, deşi nu prea ne foloseau la nimic cele chi­nezeşti.

Dar eu, bună vreme, mi-am câştigat banii făcând fotografii la nuntă, la botezuri, oriunde eram chemat. Ştiu că era o ceartă cruntă între mine şi cei de la Sfatul po­pular care făceau poze. Eram la concurenţă cu Cooperativa Arta Fotogra­fică. Ca să scap de ei, le cumpăram o poză, două, practic, le dădeam banii pe ele ca să mă lase pe mine să fac poze la nuntaşi. Era o bătălie crâncenă. Oamenii, dacă vedeau că eşti priceput şi cumsecade, te chemau. Sau spuneau şi altora, care aveau nevoie de fotograf la diferite evenimente.

Eu am fost peste tot prin ţară. Câteodată mă duceam de vinerea până duminica. De fiecare dată când puteam. Mă aşezau la masă cu lăutarii, îmi ofereau cazare. Şi le făceam un rând de poze. Cine mai voia îmi zicea: "Vezi, poza asta o vreau de două ori, pe-asta de patru ori, ca să o dau la rude" şi tot aşa. Am reuşit cu timpul să strâng destul de mulţi bani. Ştiu că o parte destul de mare am depus-o pentru a-mi lua maşina Dacia 1310. Luam cam 2-3 lei pe o poză. Era foarte bine. Dacă nu era dezastrul cu mâncarea, cu hainele, cu cartelele astea, poate că nu ar fi fost atât de greu.

Îmi aduc şi acum aminte, când mă aflam o dată la Focşani în delegaţie am vrut să îmi cumpăr o pâine să mănânc, pentru că nu aveam bani de mai mult. Nu găseam nici o cârciumă unde aş fi putut să mănânc mai ieftin, erau numai preparate scumpe şi nu îmi permiteam să mă duc la hotel sau în altă parte. Am fost la o alimentară şi m-am rugat cu cerul şi pământul de vânzătoare să-mi dea o bucată de pâine, dar pentru că nu aveam buletin, nu a vrut nici moartă. Mai aveam puţin şi-i cădeam în genunchi. Mi-era rău de foame. Aşa că m-am dus la Comitetul de partid din Focşani şi l-am rugat pe secretar, parcă, să mă ajute să iau nişte pâine. A sunat la alimentară şi aşa vân­zătoarea m-a lăsat să îmi cumpăr o pâine. Carevasăzică şi atunci era ca şi acum: dacă nu aveai pile, mureai de foame."