x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Frustrările unui pionier de rând

0
Autor: Irina Cristea 12 Mai 2009 - 00:00

În 1989, aveam 9 ani şi o mare su­fe­­rinţă: în clasa a III-a B, la Şcoala Ge­ne­­rală nr. 75 din Bucureşti, eu nu eram nimic. Doar pionier de rând. Nu reuşisem să mă calific pentru nici­una dintre funcţiile care li se atribuiau elevilor în colectivul unei clase, pentru a li se da o răspundere şi a li se şlefui, nu-i aşa, spiritul de li­der.



Sistemul ne convinsese pe toţi că trebuie să fii "ceva". Iar oferta era ge­neroasă. Existau un comandant de detaşament, trei comandanţi de grupă, doi respon­sa­bili sanitari şi un "casier". Iar noi eram 35 de copii. Un calcul destul de simplu, chiar şi pentru acea vârstă, mă în­demna să cred că aş merita să joc un rol în eco­no­mia administrativă a clasei.

Ştiam foarte bine şi ce nu vreau să fiu: casier, pentru că aş fi pier­dut "tezaurul" clasei, şi comandant de deta­şa­ment, pentru că nu în­vă­ţam mai bine decât Corina, ocupanta prestigiosului post. Dar sigur în­vă­ţam mai bine decât Sorina, comandantul de grupă de pe rândul de la cu­ier.

Numai că Sorina avea bunici care lu­crau la televiziune, persoane importante, care insistaseră pe lângă doamna în­vă­ţătoare că fetiţa e timidă şi trebuie mobilizată, responsabilizată, pen­tru a se transforma în viitor cetă­ţean de nădejde.

Învăţam mai bine şi decât Monica, o altă pur­tă­toare a şnu­ru­lui roşu atârnat în piept. Doar că Mo­nica era, deh, mai năzdrăvană, iar pă­rinţii ei, care lucrau la Departamentul de comerţ exterior, insistaseră pe lân­gă doamna învă­ţă­toare că fetiţa tre­buie să primească o funcţie pentru a deveni mai astâm­pă­rată şi mai ordo­na­tă.

Al treilea comandant de grupă, pe rândul de la geam, Raluca, învăţa la fel de bine ca mine. Socoteam că ea chiar îşi merită postul. Plus că era un li­der care promitea - când colegii nu as­cultau de vorbă bună, ştia să re­cur­gă şi la corecţii fizi­ce, de obicei mascate în faulturi du­re­roase pe terenul de sport.

Rolul de responsabil sanitar nu mă în­cânta foarte mult, dar tot ar fi fost ceva. E adevărat că nu aveam nici­odată bentiţa aşezată corespunzător, uneori îmi uitam tresele acasă şi, în loc de pantofi sau sandale, purtam te­nişi. Dar eram mai îngrijită decât Aza, care în permanenţă se murdărea cu cerneală, acuarele sau tuş. Când trecea printre bănci ca să ne verifice pe noi, ceilalţi, dacă avem unghiile tăiate şi batista în bună ordine, ne feream ca să nu ne mânjească.

La fel ca Monica, Aza avea părinţi care o considerau prea nebunatică şi care căutaseră sprijin la doamna învăţătoare pentru a o domoli cu o funcţie administrativă.

Cel de-al doilea sanitar, Magda, era ireproşabilă. Avea până şi şosete cu danteluţă primite din America, ceea ce plusa decisiv la imagine. Şi cred că nu doar la imagine, din moment ce nepoţica doamnei învăţătoare a apă­rut într-o zi, în vizită cu mama ei, pur­tând şosete identice. Care sigur-si­gur nu se găseau la Titan sau Bucur Obor.

Prin urmare, eram, sau cel puţin mă consideram, bună la învăţătură. Cu potenţial de lider. Nu eram cel mai dichisit copil din clasă, dar nici nu-mi picura cerneală din breton. Eram bună şi la sport, şi la muzică. La serbările şcolare învăţam toate rolurile, replicile şi versurile tuturor participanţilor.

Nu înţelegeam de ce nu s-ar găsi un locşor şi pentru mine. Nu puteam nici să acuz că sunt încurajate mediocrităţile, pentru că titularii de post erau fie foarte buni, fie foarte speciali. Dar, dacă ar fi fost cu toţii foarte buni, cine ştie ce pleaşcă prindeam! M-au făcut, la un moment dat, dirijorul clasei. Ceea ce mai mult m-a întristat, pentru că la serbări trebuia să stau mereu cu spatele şi nu vedeam nici măcar dacă ai mei sunt în public.

Nu ştiu prin ce minune au mai apărut, spre sfârşitul clasei a III-a, două noi posturi în oferta administrativă a clasei. Pentru ele, nu trebuia să înveţi cine ştie ce. Doar cât să nu fii printre ultimii. Nu era nevoie nici să fii cel mai curat şi îngrijit elev. Nici măcar eventualul talent la muzică sau desen, ca să nu mai vorbesc de caligrafie, nu conta. Am fost aleasă instantaneu.

Nici azi nu ştiu de ce doamna învăţătoare m-a făcut stegar. Cum de a intuit în mine talentul de a sta mai bine de o oră în picioare, cu mâinile înţepenite pe băţul drapelului. Acum nici nu mai contează, iar atunci, cu siguranţă, nu conta deloc. Fericirea era prea mare. Totală. Plus că celălalt stegar al clasei era Valentin, care avea cei mai albaştri ochi şi îmi aducea "abţibilduri" cu Competrol.

Doar că n-am apucat să îmi exercit funcţia prea mult. Venit-a Revoluţia şi, apoi, post-Revoluţia, cu reformele ei. Au rămas comandanţii de toate felurile. Au rămas responsabilii sanitari. Nu mai vorbesc de casier. Stegarii au fost printre puţinii care şi-au văzut posturile restructurate după '89.
Mă-ntreb ce-au avut cu ei.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de