x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În rai se poartă blugi

0
23 Ian 2009 - 00:00

"O parte din amintirile ce şi-au făcut loc în scorburile minţii mele sunt le­ga­te de garsoniera confort I de lângă fai­mosul restaurant Şatra pe care mama o cumpărase după ce di­vorţase de tai­că-miu.



Parcă o şi văd în cyber-spaţiu. În faţa blocului se afla o parcare imen­să, unde adesea ne ju­leam ge­nunchii şi coatele în mara­do­nizare, vanbaste­nizare ori gullitizare. Urma un gang, li­pit de restaurantul Şatra, prin care ajungeai la strada prin­cipală. Mirosea întotdeauna pes­ti­l­enţial.

Gangul pă­rea un loc ini­ţiatic. Era păzit de o ţi­gan­că care vindea se­minţe şi gume. Ea era Cerberul. Trebuia întotdeauna să cum­peri măcar un borcănaş de seminţe pentru a păşi în universul de dincolo. Uneori chiar pă­rea un monstru înfri­coşător, cu trei, cincizeci sau o sută de capete, avea coadă de şarpe, iar în jurul gâtu­lui şiraguri de şerpi. Fiica ei îmi era însă tare simpatică, mai ales după caf­teala primită de la ea – era o gagică bi­ne închegată, nu că vreau să mă scuz acum! – fiindcă îi «machia­sem» un pic fratele. În faţa noastră locuia doam­na Valeria. Fiica ei, Cera­sela, îmi va deveni între timp foarte apropiată, voi rătăci pe ţărmurile casei sale ca Ulise.

Ea m-a executat cu prima pupătură pe gură, de fapt un sărut franţuzesc drăcesc, după ce amândoi, tâmplă fierbinte lângă tâmplă, luasem dami­geana cu vişinată drept compot.

Garsoniera noastră era cochetă ca un salon, dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, culorile nu ţi­pau în tablouri, în bibliotecă doar bi­belouri, aşezate ordonat pe mileuri, prinţi şi prinţese-n caleşti, bestiarul din Arca lui Noe turnat în porţelanuri, domniţe sunând din liră în anticame­ra iadului. În faţa garsonierei se afla blocul ruşilor. Acolo lumina descope­rise elixirul vieţii. Acolo lumina nu murea niciodată. Doamnelor şi domnilor… la ruşi nu se lua niciodată cu­ren­tul. Lumina nemuritoare învă­lu­ia cvartalul de blocuri în valuri de ură.

Fluviul despărţea iadul de rai cum anticul Styx lumea celor vii de lumea celor morţi. Raiul era la sârbi, în rai se purtau blugi, se mânca pâine albă şi pufoasă, ireală parcă.

Pe şifoniere, învelite-n Scîntei, ba­na­nele verzi se coceau în soarele alb al tavanului. Comunismul părea o lu­me normală! Eu eram prea mic să-nţeleg umilinţa de a valora o pâine tă­iată pe jumătate. Mergeam săp­tă­mâ­nal la cofetărie, mâncam înghe­ţa­tă din cupe de inox, şi cumpăram, la ple­care, cutii mari şi roşii cu biscuiţi, pe care le ascundeam într-o noptieră ri­dicată la rang de templu, alături de bomboanele cât piperul, cutiile cu ra­hat pudrat şi guma de mestecat proas­tă, în formă de ţigară, făinoasă, al cărei gust se aneantiza după pri­mele cio­flăituri. Comunismul părea o lume normală! Unii chiar îl lua în serios.

Chihlimbarul de gheaţă
Mama Ceraselei cumpăra cafea boabe săptămânal. Prăjea boabele cu grija cu care căutătorii de aur ghiceau în sălbăticia Alaskăi fundul sitei. Izul plăcut-greţos inunda întreaga scară de bloc de-ţi topea creierii. Şi ce ne mai bucuram când mama Ceraselei cum­păra peştii gata îngheţaţi din alimen­tarele monocrome, după ce primea-n figură câteva coate de la vecinele gorgone, şi, o dată ajunsă acasă, umplea uriaşa cadă emailată cu apă şi punea acolo chihlimbarul de gheaţă. Unii peşti se trezeau la viaţă, iar ochii lor, mari şi blajini, ne îndeamnau să ne vârâm mâinile în cadă, să-i pipăim, să îi luăm în mâini, să ne jucăm cu ei de parcă ar fi submarine de plastic, să-i pupăm pe gură… şi să-i punem apoi în nişte acvarii improvizate şi improprii din borcane mari de sticlă verzuie. Spre regretul nostru, trăiau doar câte­va zile. Ne încerca atunci o tristeţe vagă, un sentiment al vremelniciei, bizar, palpabil chiar. Îndureraţi, cu gesturi ritualice, păgâne, îi curăţam de solzi, le apăsam burta până ce le ie­şeau maţele şi plămânii firavi – practic două bule de aer învelite într-o pieliţă translucidă şi le netezeam cu degetele pereţii abdominali pentru a-i curăţa cât mai bine. Aventura vieţii lor sfârşea între malurile tigăii prin­tre care luneca râul cu ulei încins.

Love story
Eram aşa de fericit când Roxana şi ma­ma ei veneau în vizită pe la noi. Doam­nele se aşezau la taclale la bu­că­t­ărie, iar noi mergeam în sufra­gerie la televizorul în culori. Ne îm­bră­ţişam, ne sărutam, ne făgă­duiam iubire veş­ni­că… La început, Roxana era mai re­ţi­nută, apoi se preda ca o redută în fa­ţa unui general prea iscusit. Era însă im­posibil ca raiul nostru – ca oricare al­tul – să dureze. Ursitoarele cafegii de dincolo aruncau anatema: – Elvis, te duci, mami, să ne iei şi nouă un borcan de sana? Şi porneam într-un su­flet la patiseria de la colţ să cumpăr râv­­nitul ingredient pentru licoarea lor. Aler­gam gândind că nu peste mult timp voi fi iar în braţele ei. In­tram în pati­serie şi mă recomandam – sunt băiatu’ lu’ Nuţica! – având astfel garanţia că pri­meam ce e mai proaspăt. Odată ajuns acasă, supliciul continua. Trebuia să zvârl o lingură de zahăr în borcănaşul de sana şi să amestec cu mâna, căci nu aveam mi­xer. Sclavia mea înceta când, întor­când lingura, graţioasa frişcă, ivită din crisalida sanei, sfida gravitaţia. După ce mulţumeam în sfârşit ursitoarele cafegii, aveam făgăduită dragostea ei.
Între timp, ea adormea, şi nici chiar sărutul meu nu reuşea s-o readucă la viaţa de dinaintea anatemei".

Elvis Dobrescu s-a născut la Drobeta Turnu-Severin şi avea 9 ani în 1989. Astăzi, el este redactor-şef al cotidianului Informaţia de Severin.

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de