x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Inventivitatea: trasul la pompă

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 17 Mar 2009 - 00:00

Pentru că n-a furat meserie, în luna martie, electricianul de bord Doru I. (21 de ani) a îngreunat înde­pli­nirea sarcinilor ultimului plan cin­cinal (n.r. – orice asemănare cu vremurile actuale este absolut întâm­plă­toare, dar pur românească).



"Odată, cam pe vremea asta – cu frig şi cu ceaţă – am intervenit la nava Maramureş. Era construită în Japo­nia, avea 25.000 de tone şi 24 de ani. Nava venise goală dintr-un voiaj, era în radă. Atunci când o navă de genul ăsta, goală, face un drum mai lung, se ba­lastează tancurile, ca să-i mărească sta­bilitatea. Mai exact, tancurile – sau, în termeni «pământeni», rezervoa­re­le – disponibile sunt umplute cu apă de mare. Aşa că nava avea tancurile pli­ne de apă, dar pompele defecte. Nu putea debalasta, adică să scoată apa afară pentru a putea continua ma­ne­vre­le în port. Aşa că am fost noi che­maţi să scoatem apa. Eu îi ţineam lo­cul unui coleg, iar pompele submer­sibile erau cel mai mare stres al meu.

Am pornit spre nava Maramureş. Era ceaţă şi, pe măsură ce ne apropiam, a-nceput să se profileze în faţa noastră o navă ruginită şi pustie, cu doi inşi care ne-aşteptau pe punte înfofoliţi în nişte şube. O imagine d-asta, de zona crepusculară. Ne-am legat noi de navă, apoi au urcat doi colegi pe Maramureş, iar eu cu macaraua de la bord am trimis trei pompe. Pompele astea erau româ­neşti şi, ca orice agregat românesc de-atunci, aveau particularităţi în exploatare.

Prin capătul pompei, pe unde in­trau cablurile de alimentare cu curent, era un capac care în mod normal trebuia să fie etanş. Nu avea această calitate la nici una din pompe, decât în primele luni de funcţionare. Iar cum astea erau vechi, nici vorbă de capac etanş. Chiar dacă pompele erau submersibile – adică rolul lor era să fie băgate în apă. Din cauza acestei particularităţi, dacă o scufundai total în apă pompa se ardea. Ca atare, ardeam la pompe de-alea... pe bandă rulantă. Că şi dacă rămâneau afară din apă func­ţionau în gol şi... se ardeau. Pompa avea cam un metru, iar cei doi colegi care urcaseră pe Maramureş trebuiau ba să le lase uşor în jos, să stea în apă, ba să le ridice, să nu treacă apa peste ele. O adevărată jonglerie.  

Am băgat noi toate pompele în tanc. Plata, chiar şi între întreprin­deri, se făcea cu ora. N-aveam becuri, n-aveam cabluri, n-aveam ştechere... treaba trebuia să meargă, banul să circule dintr-un buzunar al bugetului comunist în altul şi ţara să meargă, cincinalul să duduie.

Am trimis sus, acolo, un tablou (un fel de prelungitor cu cinci prize de 380V) care se alimenta de la bordul navei noastre, salvator. Bine, nici una din pompe n-avea ştecher. Am băgat firele şi le-am înţepenit cu aşchii de lemn, ca de obicei. Dar n-au pornit. Âia făceau semn: «Hai băi, că vă plătim cu ora, daţi-i drumul!». Ei, nerăbdători să ajungă în port, nu că se cheltuiau banii statului degeaba. Şeful mecanic şi cu comandantul erau pe mine. Âştia erau cinci la maşină, doi­sprezece la punte, dar eu eram un singur electrician.

Pompele nu funcţionau, dar se-auzea un bâzâit. Era clar că merg în două faze. Şi-am început să fac permutări de trei luate câte trei la cablurile alea, în speranţa că am inversat fazele. Am terminat permutările, dar tot nu mergeau. M-am dus jos, pe vapor, şi am făcut acelaşi lucru la ştecherele de la bord. N-au mers. Eu eram în tabloul electric, şeful mecanic era în uşă, aveam un hublou deschis şi pe punte era un marinar care comunica cu marinarul de sus, de pe Maramureş. Âsta de jos striga la cel de sus: «Bâzâie?», ăla asculta şi striga înapoi: «Bâzâie!». Şi ăsta de jos, prin hublou către mine: «Bâzâie!»... Şi eu învâr­team firele. M-am gândit eu că poate am pus vreo fază pe masă şi invers, că, fiind 380, erau patru cabluri acolo: trei faze plus o masă. Atunci am început să fac permutări de patru luate câte patru. Dar n-am apucat să fac decât prima permutare, pentru că în mo­mentul în care am băgat o masă pe fază şi invers a făcut un buum, buuf, flamă şi fum...!  Şeful mecanic a fugit din tablou. Eu bine-nţeles că vedeam stele verzi, că eram la 60 de centimetri cu privirea de tablou. Au venit ăia fuga: «Măi băiatule, eşti întreg?». «Da, dom’le, ce s-a-ntâm­plat? S-a făcut un scurt». «Ce scurt, măi băiatule, că era să mori aici». «Nu, dom’le, stai liniştit că situaţia e sub control...» Oricum, nici nu prea-l vedeam... că la 380, când faci un scurt... După vreo patru ore, noi tot ne căzneam să tragem apă din nava aia. Şi ne-a luat directorul prin staţie. «Băi, voi ce faceţi acolo? Că trebuie să intre nava-n port!» Că era cu planul cincinal şi ăia trebuiau să încarce...". "Deci, ultimul plan cincinal de tine a depins." "O parte, nu tot. Şi, dă-i presiune pe mine. Măi, ce să aibă astea... n-aveam cu ce să măsor – n-aveam decât patentul şi şurubelniţa – şi-mi pică ideea genială după vreo cinci ore: băi, ia să schimb eu tabloul ăsta! – că mai aveam vreo trei tablouri pe-acolo. Şi-am schimbat tabloul intermediar de la bordul navei Maramureş. Acest tablou avea un cablu de zeci de metri, că între puntea navei noastre şi puntea lui Maramureş erau vreo 15-20 de metri diferenţă. Şi urcam pe o scară de pisică. Numai de urcat pân-acolo şi de coborât înapoi îţi lua vreo 20 de minute. Başca condi­ţiile... După ce-am schimbat tabloul, a mers, am început să trag apă. De fapt, era o lipsă de comunicare. Sau, cum se spunea pe vremea aia: meseria se fură, nu se-nvaţă. Se ştia că taboul ăla are o problemă şi merge doar în două faze, dar nu scrisese nimeni pe el că e defect, nici nu-mi spusese nimeni... Mi s-a dus buhul pe-acolo că ăsta-i tânăr şi nu se pricepe, de nu mai voia să mă ia nimeni în tură. Dar s-a tras apă din nava aia câteva zile. Şi, când m-a prins pe tura următoare, se ajunsese cu nivelul undeva foarte jos, la 15-20 de metri în tanc.

Nu se putea trage la întâmplare, că afectai asieta (înclinarea) navei. Mărindu-se presiunea pe coloană în sus, s-a micşorat debitul, pompa trebuia să împingă mai tare, şi atunci lucra mai greu, trăgea mai puţin şi era şi mai greu de supravegheat, mai ales că nu prea se mai vedea până-n fundul tancului. Se arseseră în două ture cinci pompe. Tura dinaintea mea a făcut o inovaţie – un butoi de 200 de litri, de-ăsta de ulei, era atârnat în două parâme la jumătatea tancului – cu o pompă se trăgea de jos în butoi şi cu o alta din butoi afară. Însă pompa de jos trăgea mult mai greu decât pompa din butoi, care avea un volum mic de apă, şi asta din butoi rămânea repede fără apă. Stătea unul sus acolo şi, când pompa rămânea fără apă, o oprea până se umplea butoiul, apoi îi dădea drumul... Era o întrea­gă poveste. La un moment dat, s-a ars pompa din butoi. Şi, când au încercat s-o tragă sus, s-a rupt parâma şi-a căzut pompa-n butoi. Şi trebuia înlocuită pompa. Ca să scoată bu­toiul, trebuia scoasă şi pompa de pe fundul navei. Opera­ţiunea era complicată şi se strica dispozitivul. Aşa că s-a stabilit să scoatem doar pompa din butoi. A început o mare dezbatere la bord, cine coboară în tancul ăla pe scară – tot de pisică – să scoată pompa. Bineînţeles că nu voia nimeni. Şi le-a venit ideea: «Stai, dom’le, că e o problemă de electricitate aici! Trebuie să intre electricianul». Eu le-am zis că nu intru, că nu era treaba mea, eu dau drumul, opresc... că oricum treaba cu butoiul o moştenisem, nu era a mea, să intre pompierii. N-a vrut nici unul. Că ei au copii acasă... Şi comandantul mi-a zis: «Intră tu, că uite, îţi dau o primă de 250 de lei». Am acceptat oferta. M-au legat cu centură, cu nişte sfori, au dat drumul la scara de pisică şi-am coborât acolo... stăteam atârnat aşa, cam ca de la etajul 3-4, cu un cuţit în mână, să tai furtunul prin care ieşea apa, pentru că se încurcase prin parâmele cu care era legat butoiul. Am legat-o, am tras pompa, am urcat şi eu. Am aşteptat prima... Şi-am aşteptat-o... Dar ţara mi-a rămas recunos­cătoare."
Citeşte mai multe despre:   apă,   butoi,   maramures,   pompa

Serviciul de email marketing furnizat de