La băi cu bunicul

În toamna lui 1989, Carmen Mun­teanu îi scria surorii ei: "Astăzi tata mare a plecat la băi. Pe mine nu m-a luat, deoarece n-a găsit loc. Dar mi-a promis că acolo se poate re­zolva şi ne dă telefon dacă re­zolvă. Eu şi Gelu (tatăl) am fost ieri la Turnu Mă­gu­rele. M-am tuns cam scurt, dar până începe şcoala sper să-mi crească. Am fost pe la tanti Victoria, unde am stat cam vreo patru ore. Am băut patru sticle cu «Pepsi» şi mi-a fost cam rău.

În Turnu ne-am întâlnit cu băiatul lui tanti Florica (sora bu­nicii), Valeriu. Acesta este un zugrav de talie mondială. De fapt, el face pe pereţi tot felul de romburi, lucrează în calciu. A lucrat şi la «Casa Albă», la Bucureşti, a stat la nea Pavel şi am auzit că i-a făcut o sufragerie de toată frumuseţea.

La plecare mi-a dat şi 100 lei". Carmen avea 13 ani şi urma să treacă în clasa a VIII-a; ea şi-a amintit cum a plecat până la urmă la Olăneşti. "În familia noastră era o tradiţie ca în fiecare vară să plec cu bunicul la băi. Că­limăneşti, Căciulata, Herculane, Slănic Moldova erau destinaţiile de tratament pe care le alegea bu­nicul. În anul acela, pă­rinţii au considerat că sunt destul de mare ca să mă urce la trenul de Râmnicu Vâlcea, unde urma să mă aştepte bunicul. El plecase cu câteva zile înainte să-şi ocupe camera şi să vadă dacă poate să rezolve cumva să pot veni şi eu.

Tata mare se cazase la Vila 20, unde, coicidenţă, la recepţie lucra o cunoştinţă de-a lui din Vârlezi, satul din Galaţi unde se născuse. Femeia nu a putut să-i rezolve să obţină o cameră singur să mă aducă şi pe mine, în schimb s-a oferit să mă primească la ea în gazdă, în Olăneşti sat, care era la câţiva kilometri de staţiune. Problema cazării fiind rezolvată, părinţii m-au pus la tren. Pe vremea aceea, locuiam într-un sat din Botoşani, dar veneam la bunici la Putineiu de Teleorman. Ca să ajung la cea mai apropiată gară, cea din Salcia, trebuia să merg 4 kilometri pe jos. Luam un tren personal până la Roşiorii de Vede, apoi schimbam pentru Râmnicu-Vâlcea. Era pentru prima oară când călătoream singură şi am avut ceva emoţii, deşi tatăl meu mă lăsase în grija unui domn ce părea de încredere. Am ajuns cu bine la Râmnicu-Vâlcea, de unde, împreună cu bunicul am plecat spre Olăneşti. Urma ca în fiecare di­m­i­neaţa recepţionera să mă ia cu ea în staţiune. Masa era şi ea rezolvată într-un fel, pentru că bunicul îmi aducea cu sufertaşul din porţia lui sau ce reuşea să primească în plus, dacă le oferea chelneriţelor câte o ciocolată.

Îmi plăcea gustul mâncărurilor de cantină, mai ales a ciorbelor şi a mân­că­rurilor de cartofi. Deşi gazda mă in­vita de multe ori la masă, preferam să aştept mâncarea de la sufertaş. Gazda avea o fată de vârsta mea cu care m-am împrietenit. Îmi petreceam cu ea orele în care bunicul era la tratament. Îmi amintesc că am văzut împreună filmul «În fiecare zi mi-e dor de tine», la cinematograful din staţiune. Ne plimbam prin parc, iar într-o zi am ajuns până în apropierea Vilei 1 Mai, care era unul dintre locu­rile în care familia Ceauşescu venea să se relaxeze. Era undeva în pădure, izolată, dar când, curioase, ne-am apropiat mai mult, am fost oprite de cei care păzeau drumul de acces la vilă.

Mi-am satisfăcut dorinţa de a vedea acea reşedinţă mult mai târziu, după revoluţie, când oricine putea să intre şi să vadă robinetele placate cu aur din băi şi dormitoarele cu paturi imense. Împreună cu noua mea prietenă, pe care o chema tot Carmen, mergeam şi prin pădurile ce  înconjurau staţiunea. Carmen era pasionată de muzica uşoară şi avea o mulţime de carneţele cu versurile cântecelor care erau atunci în vogă: «Bună seara, iubite», «Ţurai, ţurai», cântat de Emi­lia Popescu în filmul «În fiecare zi mi-e dor de tine». Acele 10 zile petrecute împreună cu Carmen ne-au apropiat foarte mult; ani buni după ce ne-am despărţit am continuat să ne scriem şi să ne povestim lucrurile cele mai importante din viaţa noastră."