Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Taică-meu mă înnebunea cu matematica, deşi era evident că pur şi simplu nu e pentru mine. Mi se părea ceva într-o altă limbă, degeaba încerca el să-mi ofere perspective largi şi făcea opturi metafizice, că Leibnitz a zis nu ştiu ce, că e singura ştiinţă absolut obiectivă, neraportabilă la nimic, că matematica e aceeaşi şi pe planeta nu ştiu care şi pe Pământ, pe când toate celelalte sunt legate de tot felul de alte lucruri.
Când ne aşezam să lucrăm la mate, parcă mi se încleia creierul. Tata dădea meditaţii la matematică şi eu o uram. Vorba cu cizmarul care are cizmele rupte se potrivea perfect, iar cizma eram chiar eu.
Aşa încât cea mai mare bucurie era când se oprea curentul în timpul meditaţiei, şi aveam prilejul ăsta de bucurie în fiecare zi, iarna, preţ de vreo jumătate de oră cel puţin. Stăteai liniştit, îmbrăcat cu haine peste haine şi deasupra o bundiţă, ca omul în casa lui, şi deodată pac, orbeai.
Strada Ceahlău de la piciorul Podului Grant se umfla de fluierături ca un râu în plin cod roşu, urlete de "huo!" izbucneau de peste tot şi la geamuri începeau să se aprindă luminiţe tremurătoare. Noi dădeam focurile aragazului la maxim, bucătăria se lumina albăstrui, părând semnul unei comori blestemate, şi mama punea pe masă lampa şi o aprindea. Unii, mai tehnici, aveau în casă o baterie de maşină şi, cum se oprea curentul, un bec anemic îi aureola, urcându-i cu o treaptă mai sus decât ceilalţi, care stăteau cu lumânările sau cu lămpile pe masă.
Mereu aveam la îndemână lanterne. Apăruseră unele chinezeşti tip stilou, cu beculeţe cu lupă în vârf, erau şi unele româneşti dreptunghiulare tot mici, de buzunar, şi deja făceau parte, alături de sacoşe - fiindcă nu se ştia ce "se băga" la Alimentară când treceai pe acolo - din "trusa de supravieţuire a bunului comunist". Făceam pauză de matematică, ieşeam din casă şi alături de băieţi umpleam cu lanternele scara de pete. Mai puţin amuzant era când se oprea curentul cu tine în lift. Noi, puştii, ieşeam destul de uşor. Dădeam de rotiţă şi gata, dar oamenii în vârstă chiar aveau o problemă. Deschisul uşii era simplu şi din afară, cu un patent o rezolvam repede, dar cine putea trage din lift o babă de juma' de tonă, speriată, anchilozată şi bolnavă de inimă? Nici măcar Nelu nu se-ncumeta.
De ce se oprea curentul e greu de ştiut. Unii susţineau că pentru economie, deşi calculele arătau că toate penele voluntare de curent dintr-o iarnă nu economiseau cât consuma un CUG într-o jumătate de zi, alţii mergeau pe varianta că e o metodă subtilă de a ni se arăta că n-avem nici o putere şi suntem sclavi la voia partidului. Cert este că se-ntâmpla şi se vorbea chiar despre prunci morţi în incubatoare din pricina opririi curentului.
Pentru noi, copiii, era totuşi o distracţie. Odată am speriat-o pe Mona, săraca, de era să moară de inimă. Urca ea, pâş-pâş, tremurând, cu lumânarea în mână şi eu m-am ascuns ntr-un intrând în care era un tablou de la telefoane. Când a trecut de mine, bau!, am urlat ca un descreierat, sărindu-i în cârcă. Deh, dacă nu-mi mergea capul la matematică trebuia să demonstrez că-mi merge la ceva. Să moară şi mai multe nu.
Copiii lui Şugubeaţă şi-ai lui nea Nelu, soţul femeii de serviciu - Dumnezeu să-l ierte, că a murit tânăr şi sătul de băutură proastă - profitau de bezna prietenoasă pentru a mai uda pereţii blocului un pic. Liftul îl botezau pe lumină şi lăsau uşa deschisă ca să urce proştii ceilalţi pe scări, să-şi dea sufletul. Şi astăzi, dacă se-ntâmplă o pană de curent, imediat aud strigătele de "huo!" şi văd luminiţe împrejur, cum alţii vedeau cireşe coapte într-o copilărie la fel de îndepărtată.
Citește pe Antena3.ro
