Încă din primele zile de facultate, studentul făcea mai întâi practică, şi nu una de specialitate, ci mai degrabă una de-a casei: munca la cantină, printre care şi spălatul pe jos, şmotru la debarasat şi spălat blidele şi alte torturi revoluţionare, "patriotice", de fapt introduse cu forţa, pentru că studentul era obligat să o facă.
Veniţi la Iaşi să-şi îmbogăţească mintea, studenţii Institutului Politehnic aveau parte în 1989 şi de muncă fizică peste puteri. Toamna îi aştepta practica agricolă care nu numai că nu le îmbunătăţea cunoştinţele, dar îi aducea în stare de epuizare. Şi, ca să nu uite de efort de-a lungul anului universitar şi ca să li se pară studiul mai uşor în timpul semestrului erau de serviciu câte o săptămână la cantină.
Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iaşi. "Ce însemna să fii de serviciu la cantină? Trezit la 3:00 dimineaţa şi muncă până la ora 24:00. În mijlocul mâncării, dar fără să ai timp ca să bagi ceva în gură. Ore în şir de curăţat munţi de cartofi, de spălat mii de vase cu apă fie îngheţată, fie clocotită, de stat în picioare şi de adunat noroiul de pe jos dintr-o sală mare cât câteva stadioane, care deservea 10.000 de oameni.
De aşa ceva am avut parte la începutul lunii martie 1989. Obligaţia avea şi părţi bune - mai puteai să furi de mâncare pentru tine şi pentru prieteni, deşi exista riscul exmatriculării, dar mai ales părţi rele: era o muncă cumplită, istovitoare, timp de 22 de ore pe zi, pentru că bucătăresele erau «doamne» care se îndeletniceau doar cu dositul bucatelor mai alese.
La 4:00 dimineaţa trebuia să fii în vestiarul cantinei. Urma aprovizionarea până la ora 5:00, timp în care la intrarea din spatele cantinei veneau Dacii papuc cu tot felul de lăzi, saci şi cutii, pe care le cărau băieţii din grupa noastră, pentru că făceam de serviciu câte două grupe, adică vreo 30 - 40 de oameni.
Chiar eu am văzut cum doi dintre şefii cantinei au luat, sub ochii tuturor, o ladă cu batoane de salam şi au băgat-o în biroul lor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi mergeam în bucătăria propriu-zisă, umpleam oalele cu apă şi pregăteam vesela, tăiam margarina şi porţionam gemul. Până aici nimic greu însă, la 6:00, când se dădea drumul la uşă, era omorul de pe lume. Mulţi studenţi aşteptau afară şi câte o jumătate de oră, ca să fie fruntaşi la rând, însă, în îmbulzeală, fiecare intra cum putea. Se forma rândul şi începea servirea. Coada se îngroşa simţitor pe la 7:00, iar munca grea începea tot atunci.
Eram împărţiţi, avantajaţi fiind cei puşi la servire. Ceilalţi aveau «onoarea» să strângă mii de tăvi, să le spele, să le şteargă şi să le ducă înapoi ori să curăţe vasele, aceasta fiind cea mai cumplită corvoadă. Apa era ori prea rece, ori opărită, iar detergentul prost nu spăla cănile din metal şi tacâmurile.
Mai uşor era la «vaporaş», aparatul care clătea şi, teoretic, usca vesela. Nu se puteau spăla toate vasele până când se închidea cantina, însă se trecea la etapa următoare: curăţarea sălii imense, în care încăpeau 200 de mese. Se scuturau feţele de masă, se mătura, apoi se spăla pe jos. Totul dura până după 12:00, oră la care se deschidea cantina pentru prânz. Aceasta era masa cea mai dificilă pentru cei de serviciu la cantină. Mai rodeam câte un colţ de pâine, pentru că de altceva nu era timp. La amiază, erau de spălat şi mai multe vase - vreo 20.000, vreo 30.000 de tacâmuri, şi de şters tot atâtea tăvi. Mai ieşea şi scandal, că veneau blatişti, care, neavând cartelă, fie încercau să le păcălească pe bucătărese, fie să se bage la rând după cei care trecuseră de cerberul cartelelor. Unii luau câte două porţii de ciorbă şi trebuia să fugi după ei să recuperezi mâncarea obţinută pe nedrept. Când se terminau de spălat vasele, erai ca o cârpă, nu aveai putere nici să stai în picioare. Dar treaba continua cu o nouă curăţenie în sală şi cu pregătirea cinei.
E drept că seara era cel mai plăcut moment al zilei chinuitoare, pentru că mai era doar un hop de trecut. Îmi amintesc că în prima seară de serviciu la cantină am avut ocazia să sustrag de sub ochii vigilenţi ai bucătăreselor o tavă cu pârjoale pe care le-am dăruit tuturor cunoscuţilor pe care i-am văzut în cantină. Eu n-am mâncat nici una, dar ştiu sigur că i-am păgubit pe mulţi, întârziaţii veniţi să mănânce primind doar pilaf gol, pentru că «s-a terminat mâncarea».
Terminam toată treaba pe la ora 23:00, iar în cameră ajungeam un sfert de oră mai târziu, ocazie cu care primeam criticile colegelor că miroseam cumplit «a cantină». Mă spălam cu apă rece, mă culcam. Câteva ore mai târziu, începea o nouă zi de serviciu la cantină".
Citește pe Antena3.ro