Plimbările cu duba Miliţiei, senzaţii tari pentru adolescenţi

Îl cheamă Dragoş, a copilărit într-un oraş frumos şi mic, aşezat exact unde începe Valea Prahovei, cum îi place lui să spună. Este vorba despre Câmpina. Dragoş este unul dintre oamenii care nu au suferit de foame pe timpul lui Ceauşescu, nu a fost nevoit să stea la coadă la lapte, trezit cu noaptea în cap de bunica. De aceea, i-a rămas timp să vadă altfel viaţa.

În 1989 avea 17 ani. Mama lui lucra la alimentară, tatăl era electrician la un complex unde se creşteau pui. "Îţi dai seama că eram boier. Brânză, pui, nes, zahăr fără cartelă. Tata mai primea câte o găină de la serviciu, mai completa şi el, adică fura, de ce să nu recunosc, ne ajungea carnea, chiar mai şi vindea. Aveam mâncare, mai aveam şi bani, nu eram nişte oameni bogaţi, dar aveam suficient", povesteşte Dragoş. Nu este un nostalgic al epocii Ceauşescu.

Mai degrabă un nostalgic al anului 1989 pentru că avea 17 ani, era adolescent şi făcea tot ce îi plăcea. "Pentru că nu stăteam la cozi şi nu duceam grija mâncării, mi-am găsit o altă pasiune: moda din Occident. Eram la curent cu toată muzica, un prieten avea video, vedeam filme, iar pentru ţoale, aşa cum le spuneam noi la hainele de firmă, mergeam la târgul de vechituri din Timişoara.

Acum îmi dau seama cu uşoară tristeţe că, în 1989, chiar în mai, am fost pentru ultima dată la Timişoara cu prietenii mei. Era extrem de obositor. Toată noaptea mergeam cu trenul, cu personalul, ajungeam la târg dimineaţa, făceam cum­pă­răturile, iar seara din nou pe tren, toată noaptea. Dar merita efortul, crede-mă!" Dragoş îşi aminteşte că la târgul de vechituri de la Timişoara erau cele mai faine ţoale şi încălţări originale, blugi, geci, tricouri. Erau nou-nouţe, veneau sârbii şi le vindeau. Erau şi vechituri, dar nu le băga nimeni în seamă. "Noi mergeam cam o dată-de două ori pe an şi ne făceam plinul, o pereche de blugi meseriaşi, o geacă de blugi, adidaşi, câteva tricouri, dădeam toţi banii pe care îi strânsesem peste an, plus ce îmi mai dădea tata. Dar, mă scuzi, când ieşeam în oraş îm­brăcat aşa, făceam ravagii printre gagici", se mândreşte Dragoş, zâmbind şme­chereşte.

Îşi mai aminteşte de o năzbâtie a tinereţii, vizitele la Miliţie. "Şi la asta am fost nevoit să renunţ după 1989. Hainele alea de firmă cu care mă mândream, ca şi părul, pe care îl lăsam să crească puţin cam mult, m-au dus de câteva ori pe la fosta Miliţie. Acum îmi dau seama că ăsta era modul meu de a lupta împotriva sistemului, nu voiam să respect rigorile vestimentare şi de ţinută.

Câmpina era atunci, ca şi acum, un oraş plin de poliţişti, respectiv miliţieni, că doar aici e Şcoala de Poliţie. Aveam o discotecă foarte mişto, la Casa de Cultură, era mare, cu DJ, cu bar, muzică de ultimă oră, i se dusese vestea şi pe la Sinaia. Cam la două săptămâni, se făcea o razie. La 2 mai 1989 a fost pentru ultima dată când am ajuns la Miliţie după o astfel de razie.

Dar hai să-ţi zic ce însemna razia. Trei-patru miliţieni se aşezau la uşa discotecii, când se termina distracţia, şi, cum vedeau pe unul mai cu moţ, îmbrăcat mai bine, cu părul mai lung, mai ciufulit, cu ţigara în mână, că nu puteai să fumezi decât dacă îţi dădeau ei voie, cu blugi bufanţi sau tricou rupt, că se purta şi atunci, îl băgau la dubă şi îl duceau la Miliţie. Duba însemna de fapt un autobuz care se umplea de fiecare dată.

La Miliţie ni se luau am­prentele sau nu, în funcţie de cât de dubioşi eram şi, cam într-o jumătate de oră, eram afară. Ieşeam atât de fericit după această experienţă, de parcă cine ştie unde fusesem. Mă simţeam important, veneau prietenii care nu avuseseră onoarea să se plimbe cu duba să mă ia şi conti­nuam distracţia în faţa blocului", povesteşte Dragoş, amuzat. Îl întreb ce părere aveau părinţii de această "plăcere" care-l încerca uneori.

"Mama şi tata nu prea mă luau în serios. Le mai ziceam eu că am fost la Miliţie, dar se uitau la mine între­bător. Cum să fiu la Miliţie, dacă nu am lipsit de acasă şi dacă ei nu au primit nici o hârtie care să-i înştiin­ţeze? Nu ni se făcea dosar penal sau ceva de genul ăsta, pentru că nu aveau nici un motiv concret. Cum să mă arestezi că port blugi? Ar fi fost absurd. Miliţia încerca doar să ne sperie, să ne disciplineze, să avem şi noi frică de cineva. Cred că aşa gândeau autorităţile atunci. E mai uşor să previi o boală decât să o tratezi", concluzionează Dragoş.