x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revoluţia de pe strada mea

0
18 Dec 2009 - 00:00
"Cum a fost la noi la Revoluţie? Li­niş­te. În afară de zvonul cu otrăvirea apei şi că nu ştiu ce divizie de tancuri urma să ne atace, nu s-a întâmplat mare lucru.

Când apa a fost otrăvită instantaneu în toată ţara prin intermediul televizoarelor, mulţi s-au re­pe­zit să cum­pere apă minerală, dar cum nici asta nu prea exista, au cum­părat borcane cu compot de ci­re­şe ex­pi­rat, în care pluteau graţios mici viermişori albi şi pufoşi. Nu aflasem mare lucru despre evenimentele de la Ti­mi­şoa­ra.

Abia în 21, la prânz, am avut confirmarea că ceva se întâmplă. Pe când treceam prin faţa clădirii care adă­postea centrala telefonică, m-a văzut pe geam o vecină care lucra acolo şi m-a strigat. M-a tras în hol, deşi nu era voie, şi mi-a spus speriată că la televizor tocmai s-a întrerupt transmiterea mitingului de la Bucureşti şi că s-au auzit ţipete. În aceeaşi zi, seara, au fost convocaţi şefii de secţii şi directorii combinatului la o şedinţă care a început la 22:30 şi unde s-a cerut, conform instrucţiunilor de la Bucureşti, vigilenţă maximă, deoarece «agenturili» stau cu pistoalele pregătite.

Cum spuneam, la 22, lumea de aici a urmărit la televizor ce se întâmplă la Bucureşti, doar la Comitetul judeţean al PCR s-au adunat câţiva «revoluţionari», printre care un autor de romane inspirate din in­dus­trie, ale cărui cărţi erau cum­pă­ra­te doar pentru că le punea multora tot felul de cancanuri imaginare în cârcă, îşi bârfea colegii şi îşi înfiera cu «mânie proletară» şefii, iar cititorii, uzinari şi ei, se distrau, făcând speculaţii privind identitatea reală a personajelor.

Se mai dădea drept mare revoltat şi un director al unui centru de cercetări, care lăsase tot timpul să se înţeleagă că ar fi unul dintre cei care-i scriu tovarăşei academician doctor ingi­ner lucrările. Se rătăcise printre ei şi un popă, probabil bine intenţionat, dar fără ceea ce în teatru se numeşte lipici la public. Tovarăşa prim a fost lăsată să plece liniştită, deoarece fusese întronată doar cu câteva săptămâni înainte şi n-apucase să se dea în spectacol, conform rolului.

Fosta tovarăşă prim fusese retrasă disciplinar la Bucureşti pe motive de june amant, angajat pe post de se­cretar personal. Revoluţionarii ăştia, mai toţi membri relativ marcanţi ai PCR, au ţinut mai întâi discursuri înflăcărate căţăraţi pe copertina de la intrarea în sediul judeţean al Partidului, iar apoi au confiscat sala Teatrului. Unii s-au autoproclamat reprezentanţi ai poporului şi s-au instalat în birourile foştilor activişti. Probabil că acum flutură certificate de revoluţionar şi povestesc la ce pericole enorme s-au expus, deşi nu i-a împiedicat nimeni să facă după cum îi tăia capul. Unui electro-amecist de la noi din fabrică i-a plăcut atât de mult noua postură încât, după ce lucrurile s-au limpezit din punct de vedere administrativ, şi-a mutat biroul pe un hol şi a refuzat să părăsească dispozitivul câteva săptămâni.

Câţiva studenţi veniţi acasă bântuiau bezmetici, cu cocarde tricolore pe mânecă, în spaţiul dintre Teatru şi clădirea Telefoanelor, convinşi în naivitatea lor juvenilă că teroriştii lui Ion Iliescu - ăia care trăgeau din toate poziţiile - pândesc de după fiecare colţ de stradă.

Tot de frica teroriştilor, s-au montat la porţile fabricii mitraliere, iar pe la blocurile din oraş locatarii făceau de pază cu un retevei ţăpănos drept armă. Deşi toţi vedeau terorişti peste tot, sigura captură a unor cetăţeni vigilenţi s-a dovedit a fi un actor, care obişnuia să poarte, în semn de frondă, plete, geacă şi pantaloni din piele, plus nişte bocanci asemănători cu cei militari.

În ajunul Crăciunului, încă pe lumină, la noi în cartier au început să se audă împuşcături de armă automată. S-a împuşcat toată noaptea. Din relatările unui cunoscut a reieşit ulterior că, spre dimineaţă, o echipă a Gărzilor patriotice era cât pe ce să se împuşte cu nişte militari. Marele noroc a fost că cei care-i comandau se cunoşteau bine între ei şi s-au recunoscut după glas. Când s-a luminat de ziuă, au bătut împreună la pas tot cartierul. Nici urmă de împuşcături pe ziduri sau cartuşe pe jos.

După 24 decembrie, diverşi indivizi care mai devreme dădeau din coate şi călcâie ca să se aleagă şi ei în vreun comitet PCR, sau măcar de sindicat, şi-au tras şi ei brasardă tricoloră pe mânecă şi se dădeau zmei, înjurându-l pe Ceauşescu. Mergeau pe furiş la bibliotecă pentru a înapoia broşurile cu congrese şi directive şi nu ştiau unde să dosească tabloul lui Ceaşcă pe care îl aveau în birou.

Câţiva mecanici şi electricieni au stârnit «valul revoltei revoluţionare uzinale» şi l-au alungat din fabrică pe cel mai competent şef de secţie. Un ungur riguros în toate, şi ca tehnolog şi ca gospodar. Prea ţinuse la disciplină, ordine şi, mai ales, la curăţenie! Prea era secţia lună pentru că «dictatorul» nu admitea ca mecanicii sau electricienii să tălpuiască pantofi şi să aplice flecuri metalice la tocuri în loc să aibă grijă de întreţinerea utilajelor.

Într-o secţie cu aproape 3.000 de femei care lucrează în trei schimburi, nu e greu să găseşti şi nemulţumiri. În plus, pe la alte secţii, existau  şefi mai toleranţi. Intrai în schimb, îţi puteai pune moaţe şi plecai acasă gata coafată. Sau puteai trage o fugă până la o secţie unde tehnologia permitea să faci o găleată de îngheţată pentru toată echipa. Culmea ironiei a fost faptul că în fruntea nemulţumiţilor s-au agitat pu­ternic doi şefi secţie schimb, care erau ţinuţi pe funcţii doar din spi­rit de colegialitate.

Unul avusese un accident auto cumplit şi rămăsese cu sechele fizice şi, mai ales, psihice, care îl făceau inapt pentru un act decizional corect, iar celălalt era zurliu de-a binelea, deşi au existat voci care susţineau că simulează, pentru a încasa o leafă mare fără a face nimic. Amândoi erau încă rela­tiv tineri, aveau copii la şcoală, iar pensia de boală nu le-ar fi permis să-şi întreţină familia. Sarcinile lor de serviciu erau preluate de alţi ingineri, care înţelegeau situaţia şi se obişnuiseră cu ea.

A dispărut din combinat şi s-a pensionat imediat după Anul Nou şi şefa fabricii respective - una dintre cele mai inteligente femei pe care le-am cunoscut şi care, din punct de vedere tehnic, îi bătea la fund pe mulţi dintre tehnologii bărbaţi. Şi toate acestea doar pentru că, la vremea aceea, în mentalitatea noastră, a tuturor, s-a pus semnul egal între lipsa de disciplină şi nerespectarea unor norme morale şi de con­vie­ţu­i­re civilizată şi democraţie.

Ca mai peste tot, după 23 decembrie, n-au mai apărut nici tovarăşa noastră director general, fostă se­cretară PCR pe combinat, nici tova­răşa de la sindicat şi nici tovarăşa secretară PCR, toate promovate nu pentru capacitatea lor intelectuală, ci doar pentru că erau femei şi aşa prevedeau directivele de la Cabinetul 2.

Dintre toate trei, prima, care era ingineră, şi-a luat cel mai în serios funcţia politică. Cât timp a fost se­cretară, umbla mereu încruntată şi pusă pe harţă, tutuia pe toată lumea şi-i făcea plăcere să umilească. Era atât de convinsă de importanţa încrederii pe care i-o acordase Partidul, încât nu mai răspundea nici la bună ziua. După ce s-a văzut director general, a devenit portret zâmbitor.

Ajunsese într-o funcţie pe care n-a visat-o neam de neamul ei, putea deci să se prefacă şi tolerantă. Dar, pentru că românul e lesne iertător, a revenit peste câteva luni în combinat, pentru a tăia frunze la câini într-un birou care se ocupa de cooperările externe, rămas după desfiinţarea CAER-ului fără obiectul muncii. Şi n-a fost singurul caz. În vreme ce toţi foştii directori şi şefii de secţii sau servicii rămâneau în funcţii doar dacă erau votaţi de salariaţi, combinatul, mamă bună, i-a reprimit la sânul său iubitor pe toţi foştii activişti de partid, UTC sau sindicat pe care i-a produs. Şi nu în secţii, printre foştii colegi de muncă, ci pe la diverse servicii, pentru că acum erau absolvenţi de Ştefan Gheor­ghiu, pasă-mi-te cu studii superioare.

Cam aşa a fost Revoluţia în capitala judeţului nostru de munte. Comitetul revoluţionar s-a des­tră­mat din pricina mâncătoriei i­n­terne. Cei câţiva disidenţi autentici, care aveau domiciliu forţat în oraş, s-au întors imediat la casele lor, în capitală. Securiştii, care îşi aveau sediul lângă poarta principală a combinatului, au dispărut în noap­tea dintre 21 şi 22, iar apoi au devenit onorabili oameni de afaceri sau şi-au deschis birouri de avocatură, că mai toţi făcuseră Dreptul sau ASE-ul pe puncte. Primarul municipiului, un fost maistru, absolvent de Ştefan Gheorghiu, s-a eclipsat o scurtă perioadă de timp, după care a devenit membru influent al PDSR şi apoi al PSD.

A dispărut şi Cabinetul de partid al fabricii, drapat cu catifea roşie şi cu rafturi pline cu Omagii şi cu «opirili» tovarăşului. Interesant este că au dispărut şi tablourile de pe pereţi - unele remarcabile - donate de diverşi pictori în semn de recunoştinţă pentru taberele de creaţie finanţate de către combinat.

Combinatul a rezistat până prin 2000, când a fost vândut (nu se ştie în ce condiţii) unor «investitori stra­te­gici», care au reuşit să-l transfor­me într-o făbricuţă neperformantă cu vreo 500 de angajaţi.

Şi uite aşa, doamnelor şi domnilor, a fost în 1989, şi aşa se scrie istoria industriei româneşti contemporane, care n-a fost chiar toată un morman de fiare vechi, aşa cum a decis cândva, de la înălţimea fotoliului său de premier, domnul Petre Roman".
Ana Delnea
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de