Rezistenţă – 2 în loc de-absenţă. Versuri şi chiuluri

Eram în clasa a X-a şi aveam o mare apăsare – treapta a doua. Gândul mă sâcâia, fireşte, dar, ca pe orice gând supărător, îl alungam cufundân­du-mă în lectura vreunui roman. Duceam o viaţă paralelă între coperţile cărţilor, viaţă ce se lungea mult, în noapte, întreruptă fiind, din când în când, doar de căderea bruscă a curentului.

Uneori mă culcam, alte-ori mă mutam la birou, să mai citesc la lumina lumânării sau a felinarului. Iar dimineaţa era aproape du­reros să deschid ochii, ca să mă urnesc spre liceu şi să ajung măcar înainte de a se fi scurs din oră sfertul academic.

Terminasem şi perioada mutatului (din KM 4-5, unde locuisem până atunci, în zona Gării), astfel că scuza "mă mut la gară", urmată de  ho­hotele de râs ale colegilor şi de nelipsita remarcă "la-mpins va­goane", se tocise. Chiar dacă stăteam la o aruncătură de băţ de liceu, meteahna de a întârzia la ore rămăsese neschimbată. Nu ştiu cum făceam că, mai în fiecare zi, ajungem pe la "fără douăzeci", în condiţiile în care orele începeau "la şi jumate". Şapte şi jumate. Destul de devreme, dacă-ar fi să mă-ntrebe cineva (de-aia susţin pe oricine ar vrea să facă programul de şcoală de la 10:00 la 16:00). Aşa că uneori găseam uşa liceului închisă. Şi chiar dacă era deschisă, iar de serviciu era Butu - profu' de fizică de care se ştia că nu trece nici musca fără matricolă -, şi eu n-aveam peticul cusut pe sarafan (prinsul în capse nu ţinea), prima oră rămâneam tot pe-afară. Iar la cafe-ceai deschidea abia la ora 9:00...

Sigur că mai şi chiuleam, dar era mai fain să chiuleşti în gaşcă, nu să stai pe trepte c-ai întârziat sau că n-ai avut matricolă. Mai ales că, dac-aş fi ştiut, mai lungeam un pic somnul dulce al dimineţii şi nu mă trezeam cu noaptea-n cap. Bine, era şi numărul absenţelor, care creştea de ziceai că-i pune cineva apă la rădăcină. Dar erau ore la care chiar nu vedeam rostul să stăm, mai ales că în timpul ăla puteam pune ţara la cale la celebrul cafe-ceai care, în prima parte a zilei, era plin de elevi, sau să participăm, în amfiteatru, la repetiţiile formaţiei liceului, ale cărei fane eram (eu, Caroline, Fabi şi Andreea), sau puteam merge chiar în parc, să stăm la taifas.  

De-aia, când ieşeam din curtea liceului cu gândul să ne mai întoarcem după o oră, ne smulgeam matricolele. S-au făcut şi versuri pe tema asta... "Nu e nimeni pe stradă/ În elev să mă vadă/ Nu e nimeni pe stradă / Să mă vadă chiulind/ Doar patrula şcolară/ Ce-a venit să îmi ceară/ Numărul să mi-l vadă/ M-a surpins pufăind/ Chiu­lim, chiulim..."  

Fratele meu era în ultimul an la acelaşi liceu şi, pe vremea aceea, era tradiţia ca, pentru sfârşitul anului, clasele a XII-a să pregătească un spectacol  în care se parodiau viaţa de licean şi  obiceiurile profesorilor. Şi nu ratam nici o ocazie de a fi părtaşă la actul de creaţie care se desfăşura la ei în clasă, în timpul orelor sau după... Aşa că ne-am încercat talentul în ale versificării autobăşcăliei sau a unor metehne dăscăleşti ce-au căpătat uşor-uşor valenţe umoristice. Era o provocare, pentru că... deşi spectacolul urma a se produce în faţa profesorilor la sfârşitul anului, nu aceea era ultima întâlnire. După spectacol urma
bac-ul...

De exemplu, pentru profesoara lor de istorie chiar nu conta că vrei să dai la Medicină sau la Poli. "Nu-ţi trebuie istoria? Bine, stai jos! 2." De-aici şi versurile: "Picură ploaia de 2 peste noi/  Promovarea se pierde în zări cenuşii... e-un vis, e-o minune/ Să treci la istorie..." Sau cele dedicate profesorului de geografie. Fiind un om extrem de blând, ora lui era una din cele de la care se chiulea în masă: "Geografia mult ne place,/ Dar la noi nu se prea face,/ Omurzac vine la şcoală/ Şi găseşte clasa goală...". (Frate-miu avea încă din copilărie obiceiul de a schimba versurile cântecelor. De exemplu, am învăţat cu uşurinţă Peneş Curcanul pus pe melodia "Trăiască România!". La fel s-a întâmplat şi cu Sergentul, şi el a fost întins pe aceeaşi piesă muzicală şi apoi învăţat cu repezi­ciune. Problema a fost că, deşi ştiam poeziile la virgulă, nu le mai puteam recita. Doar cânta.)

Ei, da' şi chiulul ăsta, deşi plecam de la ore la care ştiam că profesorii nu prea pun absenţe, astfel încât să nu întind prea mult coarda, mi-a creat la un moment dat ceva probleme. Una dintre materiile pe care nu o puteam înghiţi nici cu un kilogram de lămâi era cea de Rezistenţa Materialelor. La aceasta, paritatea era cam de unu la unu. La o oră stăteam, la următoarea nu, şi tot aşa... Bine, stăteam şi atunci când se anunţau lucrări de control, pentru că nu-i plăcea nimănui să fie ascultat la Rezistenţă.

Cum în acea zi nu fusese anunţată nici o lucrare, am petrecut ora de Rezistenţă în aulă, la repetiţiile formaţiei. În următoarea pauză, în clasă era agitaţie: "Paula, ţi-a pus 2!" "Cine, cum, când, de ce?". Eram buimacă. Un 2!!! Era inadmisibil. Revoltată şi de-a dreptul îngrozită, m-am pornit spre cancelarie, cu pas când hotărât, când şovăielnic - că aveam şi eu ditamai roiul de absenţe pe căciulă -, să-l reclam pe pro­ful-inginer.

Eram roşie până-n vârful urechilor, dar mi-am luat inima-n dinţi şi m-am oprit în faţa directorului. Profesorii se uitau la mine sideraţi. Nu vedeai prea des în cancelarie un elev care să reclame sus şi tare că a chiu­lit. "Tovarăşul inginer mi-a pus 2 când n-am fost la oră! Trebuia să-mi pună absenţă!" "Da' de ce-ai lipsit?", a întrebat careva. "Ăăă... N-am fost în clasă... Şi nu e corect să-mi se pună notă!" Directorul m-a privit amuzat, încercând să pară serios. "O să ve­dem...", mi-a spus el şi m-a atenţionat să nu mai chiulesc... Cred că după ce-am ieşit s-a făcut mare haz pe seama mea, pentru că imediat dirigul a venit zâmbind în clasă,  întrebându-mă, retoric, ce-am cu tovarăşul inginer... Nu ştiu ce-o fi ieşit, cert e că proful respectiv a devenit ulterior mieros ca o vulpe şi, după ce m-a testat cu o lucrare de control, mi-a transformat 2-ul în 8, iar de-atunci nu mi s-a mai adresat decât cu "prietena mea". (Nu m-am înşelat prea tare asupra caracterului mic şi îndoielnic al personajului în cauză - ulterior am aflat că era turnător).

Deşi mecanica începuse să-mi placă şi chiar şi cu termodinamica mă descurcam binişor, fizica era cea care mă-nfricoşa la examenul ce-mi stătea în coastă. Şi probabil tot din cauza ei fişa de înscriere în treapta a doua am pus-o (bine!) în manualul de clasa a zecea. Şi am uitat. Cât am mai căutat fişa aceea! Am răscolit toate sertarele, toată casa... Nimic. Parcă o-nghiţise pământul. Am găsit-o după vreo două săptămâni, în care m-am perpelit de mama focului, întâmplător, vrând să revăd principiile termodinamicii.  

Tot un fel de "glumă bună" a fost şi faptul că am primit romanul pe care-l căutam - asiduu, de câteva luni - taman cu două săptămâni înainte de examen. Văzusem filmul pe video, la o colegă, şi tremuram de nerăbdare să citesc şi cartea. "Pe aripile vântului"... Sigur că n-am putut aştepta până după examen. Patru zile m-am mutat în sudul american sfâşiat de lupte şi de pasiuni. Apoi, încă vreo două zile, a durat carantina - perioada de acomodare cu lumea asta în care exa­menul, ca o babă hâdă, îmi sufla spaime-n stomac, nemailăsându-mi deloc timp de visare...