Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lucrurile erau simple în comerţul socialist, principiul cantităţii care aduce calitate fiind la loc de cinste, important era să produci. Planificat din birou, de multe ori fără mare legătură cu nevoile pieţei, cu dorinţele consumatorilor şi alte mofturi d'astea, care ţin de comerţul liber.
Din fiecare gen de produs se făceau anumite modele pe care le găseai peste tot. Câteva feluri de penare, câteva feluri de ghiozdane, rechizitele toate erau la fel.
Dar, printre noi, copiii oamenilor de rând, erau şi norocoşi ai sorţii care nu aveau taţii ingineri şi mamele operatoare de calculator, ci vânzători şi vânzătoare la aprozar şi alimentară, piloţi sau securişti de toate felurile. Aceşti copii aveau tot ce cu mintea nu gândeşti: în loc de genţile noastre de vinilin, în culori închise, rucsacuri haioase, cu petice de toate culorile, iar când le deschideau la şcoală, minune! Penare străine, creioane nemţeşti, pixuri cu pastă parker, care scriau şi când era frig afară, fără să le sufli abur în cioc, tot felul de rigle şi gume cum nu vedeai la librărie; geci din puf de nu ştiu ce, uşoare şi călduroase, nu ca paltoanele noastre de câteva kile, adidaşi cu patru linii, de care noi, mujicii, ziceam că-s originali, ce să mai vorbim, flecuşteţe care la acea vârstă ne umpleau de plăcere dacă le aveam şi de invidie dacă le vedeam doar la colegi.
Printre copiii norocoşi era şi Ţapu Alexandra. O frumuseţe de fată, înaltă, blondă cu ochii albaştri, genul de nemţoaică stilată. Fată de familie bună, avea un aer princiar de parcă ţi-era şi ruşine să stai pe lângă ea. Pe lângă faptul că arăta trăsnet, mai era şi deşteaptă şi învăţa bine; dar cel mai impresionant pentru noi era că taică-său era pilot pe linii internaţionale. Venea fata asta la şcoală cu nişte chestii de numai la învăţătură nu-ţi mai era capul. Din cap până-n picioare era numai Vest. La fel de vizibil cum pe mine scria Crângaşi-Giuleşti.
O perioadă am tânjit după ea, dar cum era cu două căpăţâni mai înaltă ca mine şi modelul de talie naţională Iri-Moni nu se inventase, plus diferenţa de clasă materială, am rămas cu ochii la bunurile ei. Zi după zi creştea în mine mânia proletară şi, deşi nu ştiam pe atunci de bolşevici, observam cum începe să mi se înfierbânte dinamita luptei de clasă şi ura faţă de toţi mai dăruiţi de soartă. M-am luptat cât m-am luptat cu ispita, dar până la urmă am dat-o dracu' de educaţie şi am trecut la acţiune: nu am împuşcat-o în ceafă, căci era prea frumoasă şi oricum n-aveam cu ce, nici n-am dus-o la Canal la reeducare prin muncă, ci i-am furat rigla fermecată!
Avea o riglă care mă fascina, mai ales când o scotea din penarul străin şi o punea uşor în soarele de pe bancă. Linia portocalie şi netransparentă parcă sublinia mereu, când jucăuş, când aspru, diferenţele dintre noi şi n-am mai suportat. Într-o pauză am pus mâna pe ea, am băgat-o sub haina de la costum, am înşfăcat geanta şi dus am fost. Am folosit linia doar de câteva ori. Lui tata i-am zis că am găsit-o, n-am avut curaj s-o scot din casă şi vinovăţia se mişca în mine ca un vierme insomniac de fiecare dată când o atingeam. Îmi aduceam aminte faţa Alexandrei, frica de a nu fi prins, iar sărăcia mea, sărăcia noastră cea de toate zilele, privită în reflexele portocalii ale riglei furate, era asemeni unei copilării coapte până la căderea din pomul unui rai preţuit prea târziu.
Citește pe Antena3.ro
