x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Rochiţe pentru fetiţe şi spaima unei mame

0
Autor: Carmen Preotesoiu 26 Iun 2009 - 00:00

Viorica Boureanu e din Călăraşi. "Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng. Am ţinut în mine. Poate că de-aia am atâtea riduri acum pe faţă", îşi începe povestea doamna Vali. Are 56 de ani. "1989 cred că a fost unul dintre cei mai dificili ani.



Lucram la fabrica de confecţii Că­lăraşi", îşi aminteşte femeia venită astăzi în vizită la fiica sa, stabilită în Bucureşti. Are grijă de nepoţelul de 3 ani. "La lucru era bine. Nu aş avea de ce să mă plâng. Munca era grea, obositoare, mie însă îmi plăcea foarte mult. În fiecare zi trebuia să îţi faci planul. Pe formaţie mică, planul era de 200 de cămăşi pe zi. Dar la ele lucram cam 10-15 per­soa­ne. Eu puneam nasturii, o alta man­şetele la mâini, alte fete gulerele şi tot aşa. Nu lucram eu singură la o cămaşă. Dacă depăşeai norma, te plă­teau în plus. Salariul meu pe atunci cred că era cam de 4.000 de lei, în condiţiile în care o pâine era 3 lei şi 50 de bani, ne descurcam. Nu mă pot plânge.

 Se mai dădeau şi prime, dacă erai un angajat bun, dacă nu aveai întârzieri, dacă nu erau reclamaţii la adresa ta. Am căutat tot timpul să îmi fac munca aşa cum trebuie. Mă uit acum la îmbrăcămintea care se face. E strâmbă, plină de aţe pe dedesubt. Păi, noi, după ce terminam o serie de cămăşi, de exemplu, luam pauză 10-15 minute, ne aşezam linie, la cap de bandă, una lângă alta, şi pi­gu­leam fiecare cămaşă, pe dedesubt şi pe faţă, de fiece firişor de aţă, să nu atârne nimic.

Treaba mergea foarte repede, erau maşini electrice. Iar modelele erau extraordinar de frumoase. Îmi aduc aminte că făceam nişte rochiţe minunate pe care le exportam la ruşi. Ei erau înnebuniţi după ele. Trebuie să recunosc că eu pe cele două fete ale mele numai de-acolo le îmbrăcam. Se întâmpla să se întoarcă câţiva baloţi de haine dintre cele exportate. Ba pentru că găsea ceva descusut, ba pentru că se murdăreau hainele de ceva, mai ştiu eu. Din diferite motive, la sfârşitul fiecărei luni eram chemaţi toţi angajaţii la magazinul din incinta fabricii.

Eram aşezaţi pe sectoare: sectorul 1, sectorul 2... şi ne strigau pe rând să venim să ne alegem ce ne dorim. Ne prezentam cu legitimaţia ca să arătăm că lucrăm acolo, că eram foarte mulţi angajaţi, nu ne ştiau pe fiecare în parte, şi ne alegeam de acolo tot ce ne doream. La salariu ne reţineau suma de care am cumpărat.

Preţurile hainelor erau însă foarte mici comparativ cu cele de piaţă, aşa că îmi convenea să iau cămăşi, pantaloni pentru soţul meu, compleuri foarte frumoase pentru mine, nu mai spun de îm­bră­că­mintea pentru copii cât era de ingenios croită. Toate erau pentru export şi întotdeauna cele trimise la export erau mult mai frumoase decât ce se vindea prin magazinele româneşti.

Pe lângă salariul pe care îl aveam, reuşeam lună de lună să mai strâng bani frumoşi, pentru că eu lucram şi acasă. Acum nu mai am de ce să mă ascund, de fapt, cred că şi acum se face la fel. Luam modele de la diferite rochii sau fuste şi făceam şi eu acasă. După care le vindeam. Unele dintre noi le făceau chiar în unitate, la fabrică. Mie mi-era frică, mai ales că mai erau persoane invidioase care pârau. Ştiu că au fost persoane sancţionate pentru că fuseseră prinse că lucrau în plus, dar pe şestache, nu pentru producţia noastră, ci le luau acasă şi le vindeau. Eu cred că aveau şi pile acele persoane, pentru că nu ştiu cum de puteau ele să iasă cu îm­bră­cămintea din fabrică. Ori erau mână în mână cu portarul, habar n-am. Ştiu doar că şi eu lucram acasă şi îmi ieşeau bani frumoşi.

Timp aveam berechet, pentru că intram dimineaţa, la 6:00, şi ieşeam pe la 3:00 după-amiaza. După ce îmi terminam treburile prin casă, spre seară mai croiam o bluză sau o rochiţă de copil. Soţul meu lucra la o carmangerie şi iarăşi nu am dus lipsă de carne în familie. De aceea zic că în acea perioadă nu prea am avut probleme cu banii sau cu mâncarea.

Am avut însă şi noi necazuri. Fiica noastră mai mică avea un fel de neg la mână. Nu ştiu cum îi apăruse. Am fost cu ea la doctor la noi, în Călăraşi. Au ţinut-o vreo trei săptămâni în spital. I-au făcut o incizie încercând să vadă ce e acolo, dar mâna i s-a infectat, a început să se umfle şi atunci medicul Ghigeanu a hotărât să ne trimită la Bucureşti.

Am ajuns la Spitalul Grigore Alexandrescu. Acolo venise şi o echipă de doctori de la minister, parcă aşa ţin eu minte. S-au uitat la mână şi doctorul Parota parcă îl chema, nu mai ştiu sigur, că au trecut ani mulţi de-atunci, mi-a spus că în urma biopsiei a reieşit că ar fi fibrosarcom, cancer adică, şi că e posibil să-i amputeze mâna ca să o poată salva. Mi-a zis aşa: «Vorbeşte cu soţul tău şi gândeşte-te: dacă vrei să o ope­răm, dar riscul e mare şi e posibil să se infecteze, să se răspân­dească în tot corpul şi să nu supravieţuiască fetiţa, sau dacă vreţi să-i amputăm mâna, ca să nu se răspândească celulele canceroase în organism».

Nu ştiam ce să fac. Eram distrusă. Am vorbit cu soţul meu şi am hotărât să o opereze. Am dat semnătura şi după câteva zile au operat-o. Intervenţia chirurgicală a durat aproape trei ore. Şi acum fetiţa mea cea mică are la mâna dreaptă o ditamai gaura, de unde i-au scos gâlma aceea.

 La numai câteva ore după operaţie, fetiţa a început să mişte mâna. Asistenta mi-a zis: «Mămico, ai scăpat, nervul nu a fost afectat, fetiţa o să-şi poată folosi mâna». După câteva zile, am plecat fericită acasă. A fost totul bine vreme de vreo patru ani, apoi iar s-a umflat locul unde fusese gâlma. Am venit de urgenţă la spital. «Trebuie ope­rată din nou», mi-a zis doctorul. Altă încercare. Alte emoţii. Biopsia a arătat însă că nu mai avea nimic.

A fost minune dumnezeiască, mai ales că fata nu urmase nici un tratament. Acum fetiţa mea are un copil, un băieţel de 3 ani, de care mai am eu grijă, are serviciu, este bine, mâna nu a mai deranjat-o. În anul acela însă am crezut că nu o să-mi reziste inima. Cred că niciodată nu am fost atât de speriată precum am fost atunci când copila mea era la un pas fie de a muri, fie de a-şi pierde mâna."
Citeşte mai multe despre:   măna

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de