x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Şarpele albastru" şi furcile caudine

0
03 Iun 2009 - 00:00

Cartea a apărut din vina mea. În 1989, în prag de a-i alcătui referatul, Mircea Opriţă mi-a spus-o prieteneşte: "Aşa cum e, nu are şanse. Poate iei nucleele narative din ea şi faci un volum de proză scurtă. Poate o retragi. Dacă nu, n-o să-ţi fie cald". Nu credeam atunci că voi ajunge vreodată să trec prin ceea ce acum numesc Însângeratul Decembrie.



Trăiam starea nemernică de a nu mai spera într-o astfel de lume, de aceea am insistat să-i acordăm romanului "Şarpele albastru" şansa tiparului, oricât de contorsionat şi hăcuit ar fi fost acest noroc. Tipărirea cărţii era şansa mea, a mea, de a mă salva de turpitudinea zilei, de nebunia în care - asemenea finalului iniţial al romanului - un mesaj coerent nu putea fi emis decât dintr-un ospiciu.

Primind să fie lectorul cărţii mele, Mircea Opriţă ştia incomparabil mai bine decât mine cât de greu va fi să trecem de furcile caudine ale ideologiei comuniste. Şi tracasările au fost nu puţine, cum, de asemenea, surprizele, dar simţul acut al realităţii, asumarea unor riscuri, tena­citatea în faţa nenumăratelor inconveniente şi inconforturi, strategiile lui uimitoare în "dialog" cu trepăduşii pu­terii, acel profesionism de profunzime, verticalitatea de caracter - toate au fost decisive pentru "traseul existenţial" al "Şarpelui albastru", de la manuscris la raftul librăriei. "Eseistica" acestui calvar a făcut-o Mircea Opriţă însuşi, în numărul 1 al revistei Minerva, de la Bistriţa, mie nu-mi rămâne decât să înşir câteva momente din "epica" lui.

Editura "Dacia" miza pe succesul de librărie al cărţii: titlul, coperta incită - se spunea. E motivul pentru care (după obţinerea "bunului de tipar" - asta e altă poveste!) s-a mers pe un tiraj foarte bun, încât, în faţa inevitabilului "bun pentru difuzare" (în ianuarie 1989), erau gata co­pertate 30.000 de exemplare şi tot pe atâtea aşteptau încă nelegate. Dar tensiunile din redacţia editurii, animozităţile cronice dintre grupuri (despre care nu eu sunt cel potrivit să vorbesc) s-au repercutat nefast asupra cărţii.
S-ar putea să fiu nedrept, dar l-am suspectat pe Vasile Rebreanu (atunci redactor-şef) de neloialitate.

Cu ani în urmă, el a fost acela care mi-a facilitat debutul în "Tribuna", acum însă aveam destule avertismente şi confirmări că joacă pe tabla unui şah bolnav, în care "Şarpele albastru" ar fi trebuit să fie arma surpriză a loviturii de graţie asupra pre­zumtivilor săi adversari din redacţie. Aşa se face că fostul Dulea (sau cum să-l numesc?), faimosul gardian al culturii, la primirea exemplarelor de semnal, avea deja trimiteri exacte la pagină şi rând, ce urmau, chipurile, să deconspire subtextul, subiacentul nociv nesesizat de "vigilenţa" sluj­başilor de rând.

În consecinţă: nenumăratele mele chemări la editură, drumurile lui Dumitru Matală la Cluj (din partea acelui defunct consiliul, zis al culturii etc.), referatele externe (benefic mai cu seamă acela al domnului V. Fanache), şedinţele editorilor, chemă­rile unora dintre ei la Bucureşti, zvonurile şi faptele de târg (se ştia deja de păţania cărţii, un şef de restaurant o procurase nu ştiu cum, Alexandru Vlad găsise un exemplar din varianta interzisă la... anticariat!, s-ar fi găsit o posibilitate ca tirajul "compromis" să fie vândut basarabenilor, prim-secretarul de la Bistriţa încă în februarie 1989 o avea pe birou şi, cică, ar fi citit romanul cu... plăcere - mde, de-ale vieţii cinisme -, după ce am dus un autocar de oameni la Rohia, la înmormântarea lui N. Steinhardt, un securist a căpătat pofta bruscă de instruire întru literatură, dorind de la mine tot felul de "prelegeri" biobibliografice etc. etc.), şantajele sentimentale, financiare, birocratice, "ideologice".

E picantă şedinţa de la defunctul consiliu, zis al culturii, unde gardia­nul Dulea pusese la cale un scenariu menit să-mi decapiteze cartea (şefi de cultură din două judeţe şi încă vreo doi trepăduşi "de la centru", albaştri de indignare că se poate scrie şi tipări aşa ceva), un scenariu însă care trebuia să lovească şi în Editura Dacia, în grupul ei de rezistenţă, în profe­sio­niştii editurii. "Piesa" a fost dată peste cap - mi s-a spus - de intervenţia domnului Romul Munteanu, singurul care a opinat în favoarea cărţii mele şi a făcut-o de aşa manieră încât l-a pus în gardă chiar şi pe zelosul gardian D. De altfel, domnul profesor avea să relateze în detaliu şi cu savoare despre şedinţa aceasta în articolul "Şarpele albastru" sau cum a fost "dulit" un roman, publicat în nr. 4/1990 al Suplimentului "Dimi­neaţa".

În prealabil, trimisesem o scrisoare deznădăjduită lui D.R. Popescu în speranţa (jenantă, e drept) că, de vreme ce-mi girase în 1978 debutul editorial, va putea săvârşi un al doilea episod de orgolioasă generozitate, scoţându-mi cartea de sub ghilotină. Dacă şi cum a reacţionat? La şedinţa cu pricina de la Bucureşti a participat şi el şi a opinat atât: "Tovarăşi, prea mult zgomot pentru o carte me­diocră". Aserţiunea aceasta poate fi, cu onestitate, comentată, aşezată în adevăr doar de cei care au citit "Şar­pele albastru".

În cele din urmă, s-a găsit o soluţie de compromis: să se introducă modi­ficări în patru din cele şase capitole ale romanului, ce trebuiau retipărite şi introduse în cealaltă jumătate a tirajului încă necompactată, plus... schimbarea cromaticii coperţii. Aşadar, zelul ideologico-propagandistic s-a poticnit în faţa finanţelor, căci cartea dată în întregime la topit ar fi provocat o pagubă serioasă în bugetul editurii, or banii n-aveau cum fi recuperaţi de pe spinarea redactorilor. Nu mai exista alternativă şi D. Matală a venit la Cluj instruit în consecinţă.
Era început de vară, 1989... Poate fi uitată o asemenea zi? Eram la o masă lungă, interminabilă patru oameni: D. Matală. Vasile Igna, Mircea Opriţă şi eu. Poate fi uitată hăituiala de atunci...? Ciudat: trăiam un alt scenariu, încă unul, participam eu însumi la alcă­tui­rea lui. Toţi patru eram marionete şi în acelaşi timp mânuitorii lor; păpuşi şi păpuşari - fiindcă nu mai exista alternativă. Protestam stupefiat ca apoi să renunţ, căzând în apatie, abulie, săream din nou de pe scaun, îndurerat de forfecările ce nu aveau cum fi ocolite, treptat căpătasem tentaţii sadice, avansam eu "tăieri", începea să-mi placă durerea amputării.

Dintre chipurile prezente atunci se detaşează acela al lui Vasile Igna. Condescendent şi persuasiv, răbdător şi abil, a reuşit tot timpul să mă potolească şi să mă readucă de fiecare dată la masă. În fond, nu mai era vreo alternativă, nu? Trebuia să salvăm ce se putea. Devenirăm coautori!

Preambulul cărţii a fost redus la jumătate, iar personajul meu nu mai urcă acum pe o statuie ecvestră a unei mari pieţe, cu oameni înconjuraţi de un cordon de miliţieni, ci călăreşte un cal de mucava într-un părculeţ de joacă al copiilor. (Nu puteam renunţa nicicum la motivul calului). A fost redusă o largă secvenţă cu o femeie nonagenară, fiindcă, mde, în comunism nu există bătrâneţe dizgraţioasă şi macerată de suferinţă. A dispărut un drum al protagonistului prin Carpaţi în tovărăşia unor ţigănci (cuvântul "ţigan" aproape devenise tabu).

Pudibondă, cenzura mi-a tăiat o sugestivă conversaţie (ţineam enorm la ea!) între un bărbat aflat în closet şi altul afară, în curte. Am observat că cenzura nu suporta introdu­cerea în context prozastic a limbajului de lemn: aşa mi-a căzut un episod de la o nuntă cu fraze luate din defuncta "Muncă de partid" şi un altul în care discursul funebru la înmormântarea unui primar e alcătuit din propoziţii şi sintagme luate din omagiile către Ceauşescu. Îmi erau aduse reproşuri că tineretul şcolar nu apare în gesticulaţia lui zglobie, cu mimica lui optimistă, cu încrederea lui în... etc.; că lipsa de demarcaţie între normalitate şi zona bolnavă a lumii nu corespunde realităţilor acelora multilateral... Aşa, un securist nu mai pune pe masă revolverul, ci... pulovărul (liniştitoare convertire civică); vocabula "nebun" şi sinonimele sale au dispărut cu desăvârşire; o pacientă nu mai afirmă "astăzi sunt normală", ci "astăzi sunt în formă"; a iritat tot timpul apelativul "recuperatule" sau sintagma "normalitate omologată"; "ministru mort" a devenit "milionar mort"; n-a fost acceptată divagaţia unui perso­naj potrivit căruia gama minor este gama viitorului etc. etc. etc.

Ceea ce nu înseamnă că au lipsit situaţiile când n-am acceptat forfecarea. Altfel, şarpele meu albastru risca să ajungă o râmă vânătă. Am reuşit mai apoi ca în locul acelor zeci de pagini scoase să introduc (deşi elaborate contracronometru) altele, apropiate valoric, încât (avea să mi se spună mai târziu) pe motivul acesta, la Bucureşti, într-un anume birou s-a ridicat o sprânceană admirativă (vai de surâsul călăului!).

Ieşind seara din editură, D. Matală mi s-a mărturisit pe neaşteptate: "Domnule Cotuţiu, eu nu mai vreau să trec printr-o astfel de experienţă. În cazul unor cărţi modeste, hai, mai înţeleg, dar să trebuiască să organizez mutilări la cărţi precum "Şarpele albastru", ei bine, nu! De altfel, să ştiţi că fac demersuri să mă transfer sau pur şi simplu am să-mi dau demisia. Nu mai suport". Eu atunci am fost generos: l-am înţeles şi... m-am compătimit.

Avatarurile cărţii şi ale autorului au avut şi o "dimensiune" teritorială. Din ordinul secretarului cu propaganda de la judeţ (o combinaţie de Farfuridi, Conu Leonida şi un fripturist de mâna a doua) am fost dat afară de la Inspectoratul Şcolar al judeţului Bistriţa-Năsăud, unde lucram, iar la apariţia cărţii s-a interzis orice acţiune în favoarea ei şi a autorului.

Trei oameni din judeţ au avut însă curajul să nu ţină seama de această inter­dicţie: Va­sile Greluş, director pe atunci al Liceului Industrial din Beclean, Costel Mi­ron, director al Liceului Agroindustrial Beclean (organizând câte o întâl­nire cu public), şi George Gavriluţiu, care a inserat în revista "Izvoare", a Casei de Copii din Beclean, comentariul "Pa­ratext la Şarpele Albastru", de Mioara Abrudan.
Romanul nu este, desigur, un eşec. Doar povestea tipăririi este cea care-i dă această marcă a mutilării, altfel, îl consider (asemenea comentatorilor de până acum) închegat, rotund, unitar.  
Cornel Cotuţiu
Citeşte mai multe despre:   cartii,   sarpele

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de