x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Scriam şi poezii pentru Ceauşescu, nu mi-e ruşine să recunosc"

0
Autor: Irina Munteanu 13 Mar 2009 - 00:00

Carmen Focşa avea 39 de ani în 1989 şi, deşi terminase Facultatea de Litere, era învăţătoare suplinitoare la Şcoala nr. 125 din Bucureşti: "Şcoala noastră se află pe Şoseaua Măgurele şi, pentru că e mai mărginaşă, pe vremea aceea lucrau acolo numai suplinitori, adică eram angajaţi pe perioada determinată a anului şcolar.



Cât era rece, era un calvar să ajung la locul de muncă. Eu stau în Piaţa Iancului şi, pentru a ajunge la şcoală, trebuia să iau 311 până în Piaţa Rosetti, apoi trolei­buzul 90 până la Spitalul Municipal, de unde luam alt troleu – 96, apoi maşina 303, care mă lăsa în faţa şcolii.

Pe vremea aceea, aveam la şcoală sobă cu lemne şi toaletă în curte pentru toţi, fie ei profesori sau elevi. Sobele scoteau un fum îngrozitor şi de aceea nu ştiai ce să faci, să laşi geamul deschis să intre aer sau să-l închizi şi să stai în fum, dar să fie cald. De cele mai multe ori stăteam cu hainele şi căciulile pe noi. La 1 şi 8 martie copiii aduceau şi aici cadouri profesoarelor, dar erau mai mult simbolice, pentru că era un cartier de oameni săraci. Pe vremea aia nu găseai nimic. Dar şi noi, profesorii, la rândul nostru, trebuia să oferim cadouri superiorilor.

Mi-aduc aminte că a venit într-o zi directoarea şi ne-a anunţat că va veni o brigadă frontală, adică mai mulţi inspectori care intrau la ore. Directoarea ne-a zis de la început: «Dacă vreţi să ieşiţi bine, trebuie să daţi. Un spray, un Kent, un săpun, orice»".

Carmen Focşa avea obiceiul să îşi noteze într-o agendă, din când în când, mici întâmplări ale zilei. În luna martie a anului 1989 poves­teşte o întâmplare de la vamă. "Am mers să iau un pachet pentru o bă­trânică, ce nu se putea deplasa şi că­reia o nepoată din America îi tri­mi­tea dulciuri pentru diabetici şi cafea decofeinizată. Nepoata tri­mitea pachetul pe numele meu. Când am ajuns la ghişeu să iau pachetul mi s-a spus să completez un formular în care să scriu ce grad de rudenie există între mine şi expeditor. M-am orientat pe loc şi am scris că sunt verişoară, pentru că cine stătea să verifice dacă e adevărat sau nu?

În spatele meu, era o doamnă disperată care tot spunea: «Nu ştiu ce să fac, pentru că mi-au trimis coletul nişte prieteni de familie». I-am spus să scrie că sunt rude, iar ea, speriată, mi-a replicat: «Nu, cum să mint, mai bine renunţ la pachet!» M-a deranjat corectitudinea asta exagerată. Acea doamnă bătrână căreia îi luam pachetele era de etnie evreiască şi comunitatea o mai ajuta. Ea primea mâncare contra cost, bineînţeles. În fiecare zi venea o maşină şi îi aducea un sufertaş. La un moment dat, ea a plecat câteva zile şi a rugat o vecină să-i ia cota de ulei şi de zahăr. Când a ajuns la alimentară, vecina a constatat că nu­mele bătrânei nu apărea pe liste. A vorbit cu responsabila magazinului, care i-a spus că au venit vecinii şi au reclamat că bătrâna primeşte de la comunitate mâncare cât pentru patru persoane şi, prin urmare, au cerut să o taie de pe liste. Vecina a insistat şi a reuşit să o treacă înapoi pe bătrână pe liste. Nu am înţeles de ce au făcut asta oamenii ăia, pentru că ei oricum nu aveau nimic de câştigat."

În agendă, profesoara nota şi evenimentele culturale la care participa, cum ar fi vizionarea filmului polonez "Sentinţă suspendată", a piesei de teatru "Între patru ochi", la Teatrul Naţional. Carmen Focşa este şi autoarea a patru cărţi: "Infernul se numea Doina sau radiografia unei sinucideri" (2004), "Părul tău albind – păgânească tămâie" (2005), "Confortabila singurătate" (2006), "Stri­găte şi semne" (2008). Ea scria poezii şi în 1989, iar unele dintre ele îi erau dedicate lui Ceauşescu: "Am publicat poezii în Luceafărul şi în Scînteia Tineretului.

Dacă redactorii îmi cereau poezii pentru un număr dedicat tova­răşului, le dădeam. Consideram că e un ajutor colegial şi că sunt datoare, dacă ei mă publică şi cu poezii serioase, să îi servesc şi eu pe ei, cu câte o odă către Ceauşescu. Nu-mi e ruşine să recunosc".

Serviciul de email marketing furnizat de