x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trocul codificat

0
Autor: Andreea Sminchise 25 Noi 2009 - 00:00
Vera M. lucra, în 1989, la un laborator de cofetărie. "Nu câştigam cine ştie ce, dar înainte de Revoluţie nu conta cât câştigi, ci ce poţi să «faci rost» de la serviciu, pe lângă salariu. Iar la noi, slavă Domnului, se putea face rost de multe. Cam tot ce-i trebuia omului în casă, în afară de carne.

Lucrând acolo, eu eram cea care aproviziona toate bucătăriile rudelor cu cele necesare. Toate mătuşile, bunicile, verişoarele mă sunau când aveau nevoie de ceva. În anii '80 apăruse obsesia că telefoanele ne sunt ascultate tuturor. Acum, când mă gândesc, îmi vine greu să cred că stăteau ei să o asculte pe Vera cum vorbeşte despre unt şi zahăr cu mamaie, dar atunci ne era frică.

Pentru că ăia făceau cum făceau şi, dacă voiau să afle ceva, tot aflau. Dar nu mai cred că ne ascultau telefoanele. Aveau metode mult mai simple. Ascultau guri slobode...

În fine, pentru că atunci eram convinşi că nu suntem singuri pe fir, vorbeam codificat. Fiecare dintre rudele mele care mă suna să-i fac rost de ceva avea codul propriu în care îmi cerea. De exemplu, tanti Rodica, sora ma­mei, care era casnică şi toată ziua împletea fulare şi pulovere, îmi cerea sculuri şi papiote. Un scul de lână albă însemna un kil de zahăr. O papiotă verde însemna un pachet de unt. Da­că papiota era roşie, însemna că tanti Rodica avea nevoie de marga­ri­nă. Un scul de mohair semnifica un kil de făină, iar unul de PNA neagră însemna un pachet de cacao. Când mă suna şi voiam să ştiu dacă are ne­voie de ceva, o întrebam dacă mi-a terminat puloverul. Şi ea zicea, de exemplu - «mai am puţin, dar trebuie să te duci la mercerie şi să-mi mai iei un scul de lână albă şi două papiote roşii». Cu verişoară-mea, care făcea liceul la seral, aveam alt cod. Ea îmi cerea tot timpul caiete, creioane, ascuţitori sau cerneală. Un caiet dictando era făina, zahărul era caiet de matematică. Cer­neala era ulei, creionul - unt şi ascu­ţi­toarea - margarină. Când suna o în­trebam ce să-i cumpăr când vin pe la ea. Şi îmi zicea -«nu mai am caiete de română» sau «mi s-a terminat cer­neala».

Tot cu ceea ce luam de la serviciu reuşeam să-mi cumpăr pantofi buni, de Guban. Mama avea o prietenă la Timişoara, care lucra la fabrica de pantofi. Primăvara şi toamna venea femeia asta încărcată. Îi spuneam la telefon ce să ne aducă, dar tot codat. Ea suna şi întreba de mine, de exemplu. Şi o întreba pe mama - «Vera, câţi ani are, tu, că am îmbătrânit...»? Şi mama zicea «37». De unde, că eu aveam 25. Dar ăsta era numărul de la pantofi. Şi, ca să ştie ce să aducă, femeia întreba în continuare - «când i-a împlinit?». Şi mama zicea, după caz - «În vară» sau «În iarnă» sau «În toamnă». Ca să ştie că vreau sandale sau cizme sau pantofi. Când venea îi aduceam în schimbul încălţămintei cacao, ulei, zahăr sau ce mai avea ea nevoie..."
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de