Un concediu ratat

Pe la sfârşitul lui septembrie 1989 reuşisem, în sfârşit, să plec în perioada caldă a concediului de odihnă ce mi se cuvenea pe acel an. Dar unde să mă duc, având în vedere că soţia, prinsă cu sarcinile de serviciu, nu avea posibilitatea să-şi ia concediul în această perioadă, iar copiii, unul la liceu şi celălalt în şcoala generală, începuseră cursurile?

Aşa că m-am hotărât ca, măcar pentru câteva zile, să merg în vizită la nişte rude care locuiau în sate aflate în dealurile Buzăului. Pe lângă bucuria revederii, aveam asigurată liniştea, atât de necesară, aerul curat şi, mai ales, doream să uit atmosfera încărcată şi de viaţa tumultuoasă pe care o duceam, atât la serviciu, cât şi ca locuitor al unui oraş mare, ca Bucureştiul.

Deci mi-am pregătit bătrâna Dacie pentru drum şi m-am hotărât să îmbrac uniforma militară, gândind că în acest fel voi evita Controalele pe care le făcea Miliţia, întrebând de unde ai luat brânza, merele, fasolea, nucile, cartofii, ţuica şi alte produse ce le obţineam de la rudele pe care le vizitam. Profitând de o zi însorită, m-am urcat în maşină şi am plecat în concediu.

În ultima parte a deplasării aveam de parcurs o distanţă de aproximativ 25 de kilometri pe drum pietruit, plin de gropi şi cu mult praf. Mergeam încet şi, fiind singur în maşină, mă cam plictisisem, când, la un moment dat, un bătrân îmi face semn cu mâna să-l iau cu maşina. Am oprit, omul mi-a zis "să trăiţi"! şi m-a întrebat dacă pot să-l duc până la primul sat.

L-am luat, să am cu cine schimba o vorbă şi, mai ales, să aflu cum mai e viaţa prin acele locuri. Cu coada ochiului am observat palmele lui crăpate şi muncite, faţa arsă de soare şi pălăria veche şi decolorată. L-am întrebat de unde vine şi de ce este supărat, la care el mi-a răspuns: "Cum să nu fiu supărat, domnule, că am fost aici la CAP, la adunare, şi ne-a spus că nici anul ăsta nu ne dă cine ştie ce produse, că nu prea a fost recoltă bună, că trebuie să dea mai mult ca anul trecut la stat, şi alte daraveri de-ale lor. Păi, eu ziceam că din ce o să iau de la colectiv mai vând o parte, şi la primăvară fac nunta băiatului. Acuma, spuneţi şi dumneavoastră, cu ce să fac nunta? Şi ne-a mai spus ceva la adunare. Că cică s-au hotărât să-l aleagă tot pe Ceau­şescu ăsta al vostru să ne conducă. Păi, ăsta e un nenorocit care a dus ţara de râpă şi pe noi, ţăranii, ne-a adus în sapă de lemn, că ne-a luat pământurile la Colectiv, ne-a făcut robii statului".

Norocul meu că între timp am ajuns în satul de baştină al bătrânului... Când a coborât, m-a întrebat: "Cât să vă plătesc"? De banii lui îmi ardea mie? Eu mă gândeam la cele ce-mi spusese şi nu reuşeam să-mi revin. I-am urat sănătate, el mi-a mulţumit, şi am plecat mai departe. M-am oprit într-un loc umbrit şi mă gândeam cu îngrijorare dacă nu cumva fusese vreo provocare, însă, analizând cele ce-mi spusese, m-am liniştit, fiind convins că omul avea dreptate să fie supărat.

Am ajuns cu bine la destinaţie, m-am oprit la o verişoară, unde am fost primit cu mare bucurie şi, a doua zi, prima mea grijă a fost să-l vizitez pe Ciugulea, unul din prietenii din copilărie cu care petrecusem mai multe vacanţe, când eram elev. Acum, om trecut de 60 de ani, gospodar, om aşezat la casa lui, îşi făcuse căruţă şi, cu o pereche de boi, îşi rezolva treburile casei şi mai lucra şi pe la consătenii care-l solicitau. Bu­cu­ros, când m-a văzut, a scos o ţuică, acesta a fost şi a rămas obiceiul locului, şi ne-am dat la taclale.
După ce am evocat amintiri comune din copilărie, aşa, deodată, m-a întrebat: "Măi, dom' colonel", aşa-mi zicea el mie, "am auzit că s-a hotărât acolo, sus, să ne ia din nou boii şi căruţele. Păi, eu am dat la înfiinţarea CAP-ului, în 1962, şi boii, şi căruţa, şi pământurile, şi acuma zice că sunt exploatator, fiindcă fac treabă cu perechea de boi pe care o am. Cum vine asta" Ce era să-i spun? I-am răspuns că eu cred că este un zvon, şi că o să-i lase în pace, să-şi vadă de treabă. La care el, fără altă vorbă, a adăugat: "De nu l-ar mai răbda pământul pe Ceauşescu ăsta, că nu se mai satură, ne-a luat tot".

M-am grăbit să plec, gândind că discuţia va degenera şi mai mult, mi-am luat rămas-bun şi, pro­miţându-i că în viitorul concediu am să-l mai vizitez, am pornit mai departe, să-l întreb de sănă­tate pe un unchi, trecut de vene­rabila vârstă de 80 de ani. Vete­ran de război, avea casa într-o frumoasă margine de poiană, unde era o adevărată plăcere să te odih­neşti în linişte, departe de lume.

După urările de "bine v-am găsit sănătoşi" şi "bine ai venit" şi după tradiţionala trataţie cu o ţuică bătrână, numai ce mă întreabă unchiul dacă am auzit că nişte generali şi ofiţeri au format un grup şi sunt hotărâţi să-l dea jos pe Ceauşescu... Am rămas uluit de o aşa întrebare! La care el a ţinut să adauge că nu se poate ca eu să nu fi auzit, că toată lumea vorbeşte, că s-a anunţat la Radio Europa Liberă. Am bălmăjit câ­teva cuvinte, din care ar fi trebuit să se înţeleagă că eu nu ascult Eu­ropa Liberă şi că, mai ales, noi nu discutăm la serviciu sau acasă despre aşa ceva. Apoi, el a adău­gat: "Dar despre dărâmarea case­lor şi mutarea oamenilor în centru, la comună, ai auzit ceva? Auzi, să mă mute pe mine, om bă­trân, care mai am câţiva ani de tră­it, la cinci kilometri de pămân­tul meu. Cum am să pot eu veni o aşa distanţă ca să-l mai mun­cesc"?.

M-am hotărât să plec cât mai repede şi mi-am luat rămas-bun, nu înainte ca unchiul, surprins de hotărârea mea, să-mi spună: "Ne­poate, când mai vii pe aici, să treci şi pe la mine să mă vezi, că nu ştiu dacă o să mă mai găseşti viu".

Noapte, singur în pat, mă gân­deam la ceea ce ni se spunea nouă la învăţământul de partid despre prosperitatea ţărănimii muncitoare şi la cele ce aflasem în acea zi. Era purul adevăr sau o provocare din partea celor mai sus amintiţi?

Mai mult speriat, dar şi intrigat de cele ce aflasem, m-am hotărât să plec chiar a doua zi, mul­ţu­mind gazdelor şi găsind un pretext, pe care nu-l mai ţin minte acum. Mi-am luat la revedere şi m-am înapoiat acasă după numai o zi de concediu, fără a spune ceva din cele aflate, nici soţiei, şi cu atât mai puţin colegilor de serviciu.
Dumitru Leu, Bucureşti