Analiză şi control în Valea Jiului

În aprilie 1989, o brigadă complexă de la Bucureşti, formată din re­pre­zentanţi ai CC al PCR, ai CC al UTC, ai Sindicatelor, ai Comitetului de Stat al Planificării, precum şi reprezentanţi ai diferitelor ministere, acţiune condusă de Ştefan Andrei – viceprim- mi­nistru, şi, totodată, preşedinte al Consiliului Economic –, s-a deplasat în Valea Jiului pentru "o analiză complexă la faţa locului" a situaţiei din minerit.

Brigada era însoţită de ziarişti de la Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă, Munca şi alte publicaţii centrale. În baza acestei analize, urma ca membrii echipei - mulţi cu funcţii de conducere şi pu­tere de decizie în instituţiile pe care le reprezentau - să dea o mână de ajutor minerilor, pentru a creşte producţia de cărbune. Pe scurt, să contribuie la realizarea şi depăşirea pla­nului anual şi a celui cincinal din domeniul mineritului.


UTILAJE ÎNVECHITE
Prima problemă pe care au ridicat-o reprezentanţii minerilor - directorii, secretarii de partid, pre­şe­dinţii de sindicat - a fost lipsa com­ple­xu­rilor miniere, a utilajelor de ex­ploa­tare a cărbunelui şi a pie­se­lor de schimb pentru utilajele în­ve­chite aflate în subteran. În general, lipsa instalaţiilor, utilajelor şi materia­lelor care proveneau din import şi pe care întreprinderile miniere nu le mai primeau de ani buni. Instalaţiile vechi erau descompletate, uzate, mul­te de nefolosit. Fără aceste utilaje, productivitatea muncii era redusă la nivelul muncii manuale.

Adevărul este, că, până spre sfârşitul anilor '80, în mare parte, complexele de exploatare minieră (este vorba de instalaţiile folosite în subteran pentru exploatarea stra­tului de cărbune) erau importate din Polonia. La începutul anilor '80, pentru a nu mai risipi valuta pe importuri (se ştie că toată valuta trebuia musai să meargă la plata datoriei externe),

Ceauşescu a dat ordin inginerilor şi proiectanţilor români să găsească soluţii pentru a produce în ţară aceste utilaje. Uşor de zis, greu de făcut. Totuşi, diversele componente ale utilajelor au început să fie proiectate şi produse în mai multe intreprinderi din ţară. S-a copiat la greu modelul complexului polonez, care, la rândul lui era conceput după modelele occidentale, în special după cele germane şi cele englezeşti.

În fine, montajul final al in­sta­laţiilor urma să fie realizat la Unio Satu-Mare, una dintre cele mai mari intreprinderi de profil din ţară, care trebuia să le livreze întreprinderilor miniere din toată ţara.


LANŢUL SLĂBICIUNILOR
Dar, cu acest prilej, membrii bri­gă­zii de la Bucureşti aveau să afle că Unio Satu-Mare nu putea finali­za şi livra complexele miniere, pentru că lipsea unul dintre mo­toa­rele electrice ale instalaţiei.

Care motor se producea la Electroputere Craiova. Ziariştii şi-au propus să meargă pe firul "slăbiciunilor". Astfel au aflat că, la Craiova, mo­torul cu pricina nu se putea rea­liza, pentru că lipsea o anumită sârmă de cupru pentru bobinare. Care sârmă se producea la Zalău. Aici, sârma cu pricina nu se putea produce, pentru că lipsea un anumit lac, ce trebuia aplicat, pentru izolare. Care lac se producea la o în­treprindere din Piteşti. Aici, lacul necesar nu se mai putea produce de câţiva ani, pentru că lipsea o anumită substanţă, din gama de po­limeri, care trebuia adusă din import.

Numai că "mama polimeri­lor", Elena Ceauşescu, dăduse ordin să nu se mai importe substanţa în cauză, ci să se producă în ţară, "cu mijloacele noastre, tovarăşi". Care mijloace existau doar pe hârtie, adică, doar în ra­poartele pe care le primea Ceauşeasca de la unii cer­cetători, de la diverse comisii etc. Care cercetători şi comisii nu în­drăz­neau să-i spună în faţă "to­va­răşei academician dr ing. - mama polimerilor" - că România nu are instalaţiile şi nici materia primă necesare pentru producerea acestei substanţe şi că nu are rost să investim noi în astfel de instalaţii şi de tehnologii, pentru că am ieşi mult mai ieftin dacă am importa aceste substanţe de la producători tradiţionali din străinătate.

Rezultatul: la Unio Satu-Mare zăceau depozitate tone de utilaje scumpe, atât de necesare celor din Valea Jiului şi din celelalte centre miniere, dar de nefolosit în lipsa buclucaşului motor electric.

Nu ştiu cum s-a rezolvat până la urmă această problemă. Ceea ce ştiu este că, întorşi la Bucureşti, nici unul dintre ziariştii prezenţi la această acţiune nu a putut publica în ziarele la care lucrau nici măcar un rând despre adevărata situaţie a complexelor miniere, o situaţie atât de simplu de rezolvat într-o so­cietate normală. Dar, ce mai era normal în România anului de graţie 1989?