Ancheta lui Bârlădeanu: spion, speculant, retrograd, degradat civic şi moral

După difuzarea "scrisorii celor 6" de la 10 martie şi şedinţa CPEx de la 13 martie, împotriva semnatarilor s-au luat "măsuri". Şi pe linie de partid, şi de Securitate.

După ce foştii ilegalişti şi demnitari comunişti fuseseră declaraţi pegră a societăţii în forul supe­rior al partidului, i-au pus (statutar) "în discuţia" organizaţiile de bază din cartierele unde activau ca pensio­nari. Pe baza referatelor primite de la Securitate au fost sancţionaţi cu excluderea din partid.

În organizaţia de bază, Alexandru Bâr­lădeanu a fost "gratulat" de spion, speculant, retrograd, degradat civic şi moral. N-a amintit nimeni - verbal ori în scris - de vreo "scri­soare" ori protest contra politicii lui  Ceauşescu. Semnatarii (fără men­ţiu­nea vreunei asocieri între ei!) se făceau vinovaţi de "abateri deosebit de grave de la Statutul partidului, ale legilor statului, de la normele eticii şi echităţii socia­liste, ale moralei şi conduitei comuniste".

Încadrate în sabotaj politic ori economic - după legislaţia epocii -, învinuirile amintite duceau către... condamnare la moarte. "Domiciliul obligatoriu" la care-au fost unii constrânşi, în spiritul vremii se voia un act de clemenţă.

Membru al CC al PCR (1955-1969), Alexandru Bârlădeanu fusese pensionat la 58 de ani şi exclus din partid după "scrisoarea celor 6". Se născuse în Basarabia (1911) într-o fa­milie de învăţători. După absolvirea Facultăţii de Drept din Iaşi, a obţinut şi primul loc de muncă - asistent la catedra de economie politică. După cedarea Basarabiei (1940) a emigrat în Uniunea Sovietică de unde revenise la Bucureşti în 1946. În acelaşi an a fost primit şi în partid. Contând ca expert format în URSS, a ocupat înalte responsabilităţi în tranziţia Româ­niei spre economia etatizată şi plani­ficată.

A fost secretar general în Ministerul Economiei Naţionale (1946-1948), ministru al Comerţului Exterior (1948-1953), vicepre­şedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare (1953-1955), vicepre­şedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1968). În politica de independenţă economică a României a fost reprezentantul ei în CAER (1955-1966).

Când l-am cunoscut eu, era preşedintele Senatului României (1990-1992). Povestea, fără ran­chiună ori frustrări, despre suprave­gherile din anii cu funcţii şi după pensionare. De două ori fusese chiar chemat "la partid": o dată prin anii '70 (publicase în Contemporanul - fără aprobare); altă dată în anii '80 - pentru discuţii "nepartinice" cu Gheorghe Apostol.

Ce discuta cu Apostol? "Voiam să-l îndepărtăm pe Ceauşescu, mi-a răspuns" (interviu reeditat în volumul "Partea lor de adevăr", Compania, 2008). "Nu ne puneam sarcina  să doborâm comunismul. Ar fi fost o aberaţie să-ţi propui un astfel de proiect - schimbarea sistemului politic - în absenţa unei revolte populare. (...) Âsta e primul pas ce socoteam că trebuia făcut. Doi-trei ani de zile m-am tot frământat cu Apostol: ce să facem. Acum lucrurile pot părea caraghioase, dar la un moment dat chiar ne-am gândit dacă n-ar fi bine să trecem în ilegalitate. Intenţionam să atragem atenţia la nivel internaţional şi pe linie de sindicate. Prin Fazekas, Apostol i-a dat un material pentru a fi trimis în străinătate. Poate că l-a trimis, poate nu, pentru că n-am auzit nici un ecou."
"Scrisoarea celor 6" n-a existat "materialiceşte", ci sub forma unor înţelegeri şi a unui text neiscălit - la propriu - de semnatari. Fapt speculat de cerberii adeziunii "întregului popor" la politica lui Ceauşescu. Ca şi tipologia specială a relaţiilor dintre foştii ilegalişti şi demnitari - secretomania în care erau învăluite biografiile lor, cultivarea suspiciunii şi anihilarea prieteniei. Arme eficiente au fost acestea în mâna singurilor specialişti acreditaţi în manipulare, din România.

De altfel, difuzarea scrisorii la Radio Europa Liberă a fost pentru aceia momentul aplicării planului de măsuri deja pregătit. După tatonările făcute de Apostol pentru găsirea mai multor aderenţi şi contactele încercate de Brucan, nu putea rămâne necunoscut planul protestului. "Un negustor bun" îl numea pe Brucan, Bârlădeanu. "Ca un negustor bun ne-a vândut şi pe noi" - conchidea el public într-un timp când toţi semnatarii scrisorii (cu excepţia lui Pârvulescu) erau încă în viaţă. Şi relatând despre vara lui '88: "Fără să ne spună, Brucan s-a dus la ambasada americană, a povestit de scrisoare şi, în acest fel, ne-a trădat pe toţi. Întrucât Securitatea avea o «câr­tiţă» tocmai acolo unde a informat el de pregătirile noastre, Securitatea nu ştia când se va da drumul scrisorii. Şi-atunci, oamenii s-au pregătit să-i anihileze efectul. Pentru mine s-a pregătit o compromitere ce putea fi urmată de o condamnare pentru o culpă penală".

Cum Bârlădeanu fusese la vârful comerţului în perioada "luptei de clasă", avusese acces privilegiat la bunuri de lux şi obiecte de artă confiscate prin sentinţe judecătoreşti. Vândute prin consignaţii şi-au aflat cumpărători în exponenţii "noii clase". Intelectual cu gust cultivat, Bârlădeanu alesese atunci reale va­lori. Pensionat deja de două decenii, cu necazuri şi greutăţi în familie, începuse să vândă. Investise chiar, cumpărând un apartament. Miş­cările acestea ca şi întâlnirile cu Apostol şi alţi ilegalişti erau însă atent studiate. Căci în anii '80, ca pe vremea lui Stalin, erau interzise discuţiile despre partid şi conducătorii lui altfel decât în "cadru organizat". Adică în şedinţa de partid.
Fusese altădată Bârlădeanu un bun manager al economiei na­ţionale? Se pricepea şi la negoţ  în propriul profit?!? Aşa l-au încălţat!

"În vara lui '88, mi-a povestit Alexandru Bârlădeanu, vândusem un scrin unui român care pleca, legal, în Germania. Peste puţină vreme a venit o citaţie prin care soţia mea era chemată la sediul din Calea Rahovei, în legătură cu acea vânzare. Eu am sfătuit-o să răspundă la orice cu «întrebaţi-l pe soţul meu». Peste o jumătate de oră, mi-au telefonat că-mi trimit o maşină să mă prezint şi eu acolo. Atunci am stat prima dată de vorbă cu cel care s-a recomandat «colo­nelul Dima». El l-a anchetat, după aceea şi pe Corneliu Mănescu. Mă acuzau că am vândut cu bună ştiinţă, pentru a fi scos în afara graniţelor ţării, un obiect de patrimoniu. Dar acela era un scrin obişnuit, recondiţionat de mine, un scrin din care se găsesc sute în Bucureşti. Falsificând valoarea obiectului, încadrau fapta în rândul culpelor penale."

"Clientul" fusese însă trimis de Securitate. La întâlnirea  cu "vânzătorul", îl criticase că tocmai el, "vechi luptător", nu acţionează contra lui Ceauşescu. Dar "colo­nelul Dima" nu "s-a sesizat" de "aspectul" declarat de Bârlădeanu, confirmându-i bănuiala că intrase în cursa Securităţii. Era chemat la Miliţie încă din vara lui '88, dar aceiaşi ofiţeri l-au anchetat şi pentru "scrisoarea celor 6".  

Astfel că în martie '89, familia Bârlădeanu ajunsese deja la capătul nervilor în povestea cu scrinul. În momentul difuzării scrisorii, Mihaela, soţia lui Alexandru Bârlădeanu, cercetător la Institutul de lingvistică al Academiei, era spitalizată pentru un cancer la plămâni. Mătuşii ei îi făcuseră deja o percheziţie. Fiul lui, emigrant în Franţa, primise "vizitatori". Iar pentru Irina, fiica lui, se aranjaseră nişte filmări cu (necunoscuţi pu­blic) actori.

Scos din partid ca o măsea stricată, Alexandru Bârlădeanu a fost predat spre anchetă Securităţii. Când şi-a externat soţia din spital, era "mutat" în apartamentul "spe­culat". La ieşirea din bloc, Securitatea i-a instalat şi post fix.  

De "cumpărătorul" Bujaker Alexander a mai auzit în 1990: ajunsese tocmai la Versoix, în anturajul Regelui Mihai, care părea în intrigile puterii de-atunci pion principal.

Din dosarul lui de supraveghere, planurile de măsuri şi ancheta Securităţii, nici o filă n-a fost pu­blicată. În arhivele  preluate de CNSAS, numele Alexandru Bârlă­deanu, s-a spus, e necunoscut.