Anticarii, călăuze pe drumul secret al cărţilor

Cărţi rare, vânate cu ardoare de bi­bliofili împătimiţi. Plus altele, oarecum mai comune, dar tot greu de găsit. Acum două decenii, chiar dacă nu toţi erau nişte colecţionari devoraţi de patima plăcerii de a răsfoi o carte rară, foarte mulţi români erau totuşi cititori pasionaţi. Iar pe atunci, unii dintre cei care ne puteau oferi o carte bună erau anticarii: o lume ocultă din care noi, oamenii de pe stradă, cunoşteam doar partea cea mai vi­zibilă.

Vara anului 1989: vitrinele şi rafturile librăriilor gemeau sub tone de  volume omagiale şi cărţi de literatură propagandistică. Vremuri de "secetă" intelectuală, când pentru români lectura rămăsese unul dintre ultimele bastioane de rezistenţă interioară. Timp în care  cărţile cu adevărat bune deveniseră o marfă rară, procurată mai ales "pe sub mână".

O marfă care, până să ajungă la cititor, circula pe nişte "drumuri" complicate, parcurse uneori la lumina zilei, iar alteori pe trasee discrete, ştiute doar de "ini­ţiaţi". În cazul în care erai un bibliofil pasionat şi îţi doreai o carte cu adevărat deosebită, sursa cea mai bună erau însă  anticariatele. Răspân­dite prin tot oraşul acestea păreau, la prima vedere, nişte încăperi banale, sufocate de mirosul greu de hârtie veche şi mobilate cu rafturi cocoşate sub grămezi de hârţoage. Acolo, în spatele acestei aparenţe decrepite, ochiul atent al pasionatului desco­perea adeseori ve­ritabile comori ale spiritului.


"VIAŢA CĂRŢILOR"
De câteva decenii, Lucreţiu Tudo­roiu trăieşte doar printre cărţi. Pasionat bibliofil, anticar, dar şi  editor, el cunoaşte foarte bine ceea ce, metaforic vorbind, am putea numi "viaţa secretă a cărţilor". "Cartea a fost, dintotdeauna, o marfă căutată. Înainte de inven­tarea tiparului, ma­nuscrisele copiate cu migală, luni şi ani la rând costau o avere. Abia după Guttemberg preţurile au scă­zut, iar cărţile au devenit ceva mai accesibile. Dar nu atât de ieftine încât să se găsească chiar pe toate drumurile.

Cu timpul, alături de cei care, din diverse motive, căutau noutăţile de ultimă oră a apărut o specie nouă: colecţionarii de cărţi, cu cât mai vechi cu atât mai scumpe. Iar existenţa lor a dus la apariţia unor negustori de elită: anticarii. Co­mercianţi, dar de un soi cu totul aparte. Pentru că, dacă se respectă, ei sunt, în acelaşi timp, şi oameni de spirit.

Care, în plus, au şi nişte abilităţi de comunicatori ieşite din comun, cu vaste contacte interumane, întinse în toa­te mediile sociale. Anticarul ade­vărat a fost dintotdeauna un personaj extrem de complex". Este drept că, în primii ani de după instaurarea re­gi­mului comunist, semianalfabeţii ac­tivişti de partid nu dădeau prea multe parale nici pe cultură şi nici pe cărţi. Dar cu timpul situaţia s-a schim­­bat: cuvântul scris, adunat în pa­gini tipărite, a început să aibă din nou căutare. Alături de librării, antica­riatele au reintrat, treptat-treptat, în cir­cuitul cultural. Dar nu oricum, ci în­tr-o formă specifică regimului co­munist.  
UN ALTFEL DE COMERŢ
Privind cu detaşarea dată de trecerea ultimelor două decenii, Lucreţiu Tudoroiu are acum o ima­gine clară asupra fenomenului: "În ceea ce priveşte forma de organizare, în 1989, anticariatele aveau toate calităţile, dar şi defectele specifice comer­ţului socialist. Vânzarea şi cumpărarea de carte veche era instituţionalizată, iar din punct de vedere strict oficial era, de fapt, un monopol de stat.

Prin anii '60 mai existau încă anticari individuali, care se mişcau liber pe piaţă. Dar, în anii '80, vânzarea de carte veche în afara cadrului oficial constituit de anticariatele de stat intra sub incidenţa legii, încadrată la capitolul speculă". Ceea ce vedeam noi intrînd într-un anticariat era însă doar "vârful aisbergului". De multe ori, adevăratele valori nu erau expuse pe rafturi, ci se ofereau discret doar cunoscătorilor ori colec­ţionarilor, care, aflând despre existenţa lor, le comandau şi le primeau direct din mâna anticarului.

Anticarii înşişi erau nişte personaje cu mult mai complexe şi mai exotice decât păreau la prima vedere. Unii, educaţi şi deosebit de rafinaţi, veneau direct din vremurile interbelice. La fel de competenţi, alţii s-au format "ucenicind" pe lângă cei dintâi. Incluşi în elita bu­cureşteană a breslei, Enescu, Mi­huţ, Akterian ori Sterescu au fost doar câteva dintre celebrităţile domeniului. Au existat chiar şi dinastii de anticari, cazuri în care membrii unei familii, precum Ballak, şi-au predat ştafeta de la o generaţie la alta.


INTERMEDIARII
Vânzătorul bonom care ne conducea printre rafturi şi, dacă eram curioşi, ne putea ţine o prelegere savantă despre istoria unei cărţi anumite era doar una dintre faţetele "afacerii".

Veriga ocultă, pe cât de ascunsă pe atât de indispensabilă, era "intermediarul", omul de contact dintre anticariat şi "clienţii" dispuşi să vândă cărţi de valoare. Bineînţeles că el nu făcea "muncă vo­luntară": ca orice alt intermediar, şi "geam­başul de cărţi" primea un comision, a cărui va­loare era stabilită înainte de încheierea afacerii. Comision preluat de anticariat şi inclus în preţul de vânzare al cărţii.

Marea "lovitură", visată de orice anticar, era tranzacţionarea integrală a unor biblioteci particulare. Achiziţionarea se făcea "en gros", la un preţ stabilit de comun acord cu proprietarul. În schimb, vânzarea se făcea "la bu­cată" la un alt preţ, adeseori foarte piperat. Astfel, au reintrat "în circuit" cărţile de specialitate ale unor avocaţi sau medici celebri, dar şi cele ale unor mari oameni de cultură despre care învăţam la şcoală. Demolarea vilelor de lux din zona Uranus a adus pe piaţa cărţilor un mare număr de bi­blioteci scoase la vânzare. Înghesuiţi cu forţa în apartamente de bloc de două-trei, maximum patru camere, foştii proprietari s-au văzut nevoiţi să renunţe la cărţile lor, adunate de-a lungul câtorva generaţii.

Existau şi "intermediari" solitari, care acţionau pe cont propriu. Dar viaţa acestora era cu mult mai complicată, căci majoritatea lor se aflau, într-un fel sau altul, în atenţia Securităţii. Sau, după cum spune Lucreţiu Tudo­ro­iu: "Pe atunci, ca să fii intermediar pe cont propriu, ori trebuia să ai nervi de oţel şi un noroc fără margini, ori să faci parte din ceea ce acum se nu­meşte «sistem», adică să colaborezi cu bă­ieţii cu ochi albaştri". Intermedia­rii pe cont propriu ori erau urmăriţi de Securitate, ori erau "informatori". Ori şi una şi alta. Iar asta, din două mo­tive distincte. Vân­zarea unei biblioteci de valoare putea să fie un semnal că proprietarul intenţiona să plece din ţară. De obicei ilegal. Ori infor­ma­ţiile privitoare la acest aspect erau foar­te importante pentru cei de la "Secu".
CĂRŢILE INTERZISE  
Cel de al doilea motiv pentru care "interme­diarii" se aflau în atenţia Securităţii este faptul că în ţara noastră, chiar şi în anul 1989, încă mai existau "cărţi interzise". Totul a început în 1948, când autorităţile comuniste au alcătuit un inventar numit sec "Publicaţii interzise". Era pe vremea când cultura era considerată un viciu burghezo-mo­şieresc, iar cărţi şi biblioteci întregi au fost arse, exact ca pe vremea Inchiziţiei. În deceniile următoare, deşi situaţia se mai calmase, anumite titluri nu trebuiau, totuşi, să ajungă la oamenii de rând.

Când apăreau, asemenea cărţi erau achiziţio­nate şi preluate la "Fondul special" al anticariatelor. De acolo, erau cumpărate de marile bi­blioteci şi depuse tot într-un "Fond special". Loc unde puteau fi consultate doar de anumiţi specialişti care aveau nevoie, chiar şi ei, de o droaie de aprobări. Ori, ţinându-i sub control pe "intermediari", Securitatea împiedica astfel de cărţi să ajungă direct la public. Spre exemplu, în 1989, erau interzise chiar şi cărţi privitoare la istoria comunismului. Astfel, erau interzise cele de na­tură troţkistă, dar şi cele care conţineau cu­vântări sau linii directoare prezentate la anumite Plenare sau Congrese ale PCR.


UN INCUNABUL PENTRU CEAUŞESCU
La sfârşitul anilor '80, brutele analfabete aduse la putere de tancurile sovietice dispăruseră de mult timp din viaţa politică a României. Şi, chiar dacă acum ni se pare greu de crezut, anumiţi activiştii din elita politică începuseră să se intereseze de artă şi cultură.

Unii dintre ei erau doar snobi. Alţii erau însă nişte cunoscători adevăraţi. Beneficiar al unui subtil simţ artistic, fostul mi­nistru de Externe Ştefan Andrei era colecţionar de tablouri. Şi, cu toate că  slujea un regim ateist, el avea şi o suprebă colecţie de icoane. În plus, era şi un bi­bliofil redutabil. La fel ca şi Ion Gheorghe Mau­rer, Gogu Rădulescu ori Silviu Brucan. O pasiune superbă, care i-a pus, pe fiecare dintre ei,  în contact cu lumea anticarilor din Capitală.

Tutu­ror celor care nu au cunoscut-o personal li s-ar putea părea poate ciudat să afle că Zoe Ceauşescu a fost şi un pasionat colecţionar de cărţi. Fascinată de Mihai Eminescu, ea adunase o bogată colecţie de cărţi, mai vechi sau mai noi, dedicate poetului nostru naţional. Iar apropo de familia Ceau­şescu, printre anticarii din Capitală se vorbeşte şi acum despre un episod straniu din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, un episod care l-a introdus, fie şi temporar, în lumea colecţionarilor de carte rară. Pe la mijlocul anilor '80, la una dintre zilele sale de naştere, a primit din partea PCR un cadou rarisim: un exemplar al lucrării "Chro­nica Universalis", incunabul tipărit la München prin anii 1493-1495.

O lucrare excepţională, cea mai bogat ilustrată din acea perioadă de început a tiparului european. Printre gravurile conţinute se număra şi o primă reprezentare cartografică, bineînţeles fantezistă, a Valahiei medievale. Probabil că acesta a şi fost motivul pentru care i-a fost dăruit. Cartea aparţinuse unei familii de pensionari din Bu­cureşti. De la anumiţi anticari, Secretariatul de Partid a aflat despre ea şi contrar a ceea ce ne-am aştepta, a cumpărat-o la un preţ foarte bun. Oamenii se gândiseră la 20.000 de lei, dar până la urmă au primit 40.000 de lei: o adevărată avere pentru acele vremuri. Nu se ştie cât s-a bucurat Ceauşescu de acest cadou. Dar un lucru se ştie cu siguranţă: după decembrie '89, magnifica lucrare a dispărut fără urmă. Şi dispărută a rămas până în zilele noastre.