Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Venisem cu o documentare bună privind numeroasele locuri demne de filmat. Când am discutat planul cu redactorul-şef de la televiziunea gazdă, acesta s-a uitat cam cruciş la noi. Şi, pe un ton prietenos, ne-a spus că ar fi mai bine să ne bucurăm în tihnă de frumuseţile turistice ale oraşului, fără să ne obosim prea mult cu filmările.
Prezumtiva noastră "hărnicie" îl nedumerise, căci, cum aveam să aflăm nu prea târziu, obiceiul pământului era un ritm mai odihnitor, mult mai odihnitor, că doar nu dădeau turcii... Socialismul biruitor, grefat cum nu se poate mai potrivit pe spiritul slav, îşi pusese amprenta de neconfundat pe dorul de muncă. Vorbesc despre spiritul slav, pentru că aceeaşi "filosofie" aveam s-o întâlnesc şi peste doi ani, când am vizitat Bulgaria. Amănuntele, ceva mai încolo. Nu că pe mioritici i-ar fi dat hărnicia afară din casă, dar, parcă, parcă, nu-i ajunsesem încă din urmă pe cei pe care-i cunoscusem în calitate de gazde. Dar, mă rog, sovieticii aveau un avans considerabil în experimentarea binefacerilor socialismului, aşa că nu era de mirare stadiul la care ajunseseră. Rude de sânge, bulgarii le-au îmbrăţişat, cu mult entuziasm şi cu o eficienţă pe măsură, concepţiile. În această direcţie, atât ucrainenii, cât şi bulgarii ne-o luaseră înainte. Mult înainte...
În cele din urmă, intenţiile noastre de filmare au primit, în totalitate, binecuvântarea părţii ucrainene şi ne-am pus pe treabă. De această dată, mă axasem pe obiective turistice, ceea ce oferea încă din start premisele unui reportaj reuşit. Gândul s-a şi materializat, pentru că am avut la dispoziţie mai mult de o săptămână de filmare.
La viză au "picat" doar câteva secvenţe. "Bostănăria" vizei politice era bine păzită, de teama ca nu care cumva vreunul dintre şefii noştri partinici să "interpreteze" cele câteva fraze eliminate drept neconforme cu poziţia scumpului pecere vizavi de ursul sovietic. Şi cum "ce se taie nu se-njură", reportajul a fost castrat pe un motiv mai mult decât penibil. Iată despre ce era vorba. Într-o pălăvrăgeală pe diferite teme benigne cu Saşa, nu ştiu cum a venit vorba despre geografia locurilor, moment în care acesta, mândru, susţinea că oraşul capitală al Ucrainei era nici mai mult, nici mai puţin decât buricul Europei. Chestia asta m-a prins complet descoperit. Obişnuit cu ideea că România este o ţară amplasată în sud-estul continentului, aşa cum se spunea tot timpul în ţară, fapt pe care îl înghiţisem pe nemestecate, am fost puţin şocat.
Cum adică? De la Bucureşti până la Kiev erau în jur de 1.000 km spre Est. Şi dacă noi suntem în sud-estul european, cum ar putea fi Kievul în centrul continentului? Ei bine, atlasul geografic mi-a arătat că Saşa avea perfectă dreptate. Atât de la Atlantic la Ural pe axa Vest-Est, cât şi de la Baltica la Mediterana pe axa Nord-Sud, capitala ucraineană era chiar în centru. Am zis că ar fi potrivit să împărtăşesc această "descoperire" şi naţiei, care, poate, la fel ca şi mine, era victima acestei greşite reprezentări geografice. Zis şi făcut! Numai că viza politică a gândit altfel. Adică nu geografic, ci politic. Că doar de aia era viză politică! Cum să vânturăm noi ideea că în centrul Europei este o republică sovietică? Nu, tovarăşi, buricul continentului este socialista Românie în frunte cu cel mai iubit ipochimen al ţării... Penibilă motivaţie spusei? Da, că-s politicos.... Uneori...
În drum spre o filmare ne ajunge din urmă o coloană de trei maşini de miliţie care goneau cu sirenele urlând, probabil spre un accident, căci erau însoţite şi de o ambulanţă. Şura ne atrage atenţia asupra culorilor în care erau vopsite maşinile miliţiei: galbene în partea superioară, albastre în rest. Şi ne spune în şoaptă că acestea erau culorile naţionaliştilor ucraineni. Cu o mirare zâmbitoare îşi punea întrebarea: cum de s-o fi lăsat păcălit "Fratele cel mare" muscal, de obicei foarte vigilent cu asemenea lucruri, care puteau fi interpretate drept manifestări ale unei reprobabile dorinţe de independenţă statală. Peste două decenii, independenţa Ucrainei a devenit un fapt împlinit. Steagul era, normal, bicolor: auriu şi azuriu.
Şura a fost o gazdă deosebit de agreabilă de la care am aflat multe lucruri, de culise să le zicem, care de obicei nu erau prezentate oaspeţilor oficiali, aşa cum eram noi. Ne-a invitat chiar în apartamentul părinţilor săi, unde locuia şi el, apartament aflat undeva în inima târgului, într-un bloc reconstruit exact aşa cum fusese înălţat înainte de invazia hitleristă. Am avut surpriza să constatăm dimensiunile spaţioase ale celor trei camere şi ale dependinţelor, împărţeala lor judicioasă, parchetul care nu scârţâia, ferestrele mari, balconul generos. Spun surpriză pentru că, obişnuiţi cu chichineţele blocurilor ceauşiste, le credeam un standard al tuturor ţărilor pricopsite de bolşevism. Dreptu-i că nu am văzut şi interiorul altor locuinţe ucrainene, construite mai spre zilele noastre, ca să aflăm dacă nu cumva acestea au devenit şi ele victimele unei arhitecturi interioare de tip scârţan definitorie blocurilor din mândra Românie socialistă.
Tot de la Şura am auzit că treaba cu capra vecinului nu este o exclusivitate mioritică, ucrainenii având şi ei o variantă similară, evident cu specific narativ naţional. Bulă al lor era Ceapaev, un personaj legendar al zorilor Armatei Roşii, pe care mintea nu-l prea da afară din casă. Unul dintre multele bancuri al căror erou era Ceapaev spunea că acesta înnoptase împreună cu Ivan, garda lui de corp, într-un sat pe care de-abia îl cuceriseră. Pe la miez de noapte, un contraatac al albilor recucereşte localitatea cu pricina. În mare grabă, Ceapaev se ascunde sub pat, iar Ivan se piteşte după sobă. Percheziţia albilor îl depistează urgent pe Ceapaev. Fericiţi că au pus mâna pe căpetenia duşmană, aceştia nu mai cercetează şi restul camerei şi-l târăsc în şuturi pe Ceapaev ca să-l împuşte imediat. Ajuns în pragul uşii, Ceapaev strigă: "Hai, Ivane, că ne-au prins!".
Cele trei decenii şi mai bine care au trecut de atunci au estompat multe dintre cele filmate. Cu o excepţie. Încă din prima zi m-au frapat ochii kievencelor. Tinerele sau mai coapte, frumuşele sau nu prea, mai zvelte sau mai dodoloaţe, multe dintre ele aveau ochii de un albastru cenuşiu, parcă furat din înserările târzii oglindite în apele Niprului. Cea mai mare aglomerare pe metru pătrat de asemenea ochioase am filmat-o la imensul monument al ostaşului sovietic, unde, în fiecare zi, câte un detaşament de pionieri şi pioniere îl omagiau pe "Alioşa", nume generic pentru soldatul Armatei Roşii. Amintirea aceasta a fost arhivată numai în videoteca personală, aşa că ea a scăpat neforfecată de vigilenţa vizei, care, cine ştie?, ar fi putut identifica vreo "şopârlă" şi în ochii kievencelor... În argoul gazetăresc, "şopârlă" era ceva care s-a strecurat voluntar sau nu într-un reportaj sau interviu şi care ar fi putut să calce pe bătăturile partinice.
Cum ziceam, ziua premergătoare întoarcerii acasă a fost consacrată cumpărăturilor. În final se adunaseră atâtea obiecte, încât începuserăm să ne îngrijorăm cu privire la capacitatea cuşetei vagonului de dormit de a le înmagazina pe toate. Ajutaţi de Saşa şi de Şura, le-am cărat cu greu pe peronul gării. Curând a sosit şi trenul dinspre Moscova.
Convenisem cu Tibi ca eu să stau pe peron păzind calabalâcul şi el să-l care în compartiment. Zis şi făcut! Tibi a înşfăcat primele două colete şi a urcat cu ele în tren. Normal era ca după cel mult un minut să apară şi să ia următoarele bagaje. Trece un minut, trece şi al doilea, pe Tibi ia-l de unde nu-i! Mai trece un minut, Tibi - ioc! Începusem să intru la idei. Ideile ca ideile, dar văd că trenul începea să se urnească cu mine uitat, cum se spune, ca o valiză în gară. Împreună cu altă sumedenie de valize. Norocul meu a fost că vagonul nostru era chiar lângă locomotivă şi mecanicul a observat la timp semnele mele disperate. Atunci s-a trezit şi artistul de Tibi din reverie şi eforturile noastre combinate au reuşit să mă aducă şi pe mine la bord împreună cu toate bagajele.
Trăsesem o spaimă zdravănă, căci paşapoartele şi biletele de tren erau puse bine în taşca profesională a lui Tibi, pe care el nu o părăsea nici un moment. Vă imaginaţi ce a fost la gura mea. Tibi se scuza, chipurile, cum că întâlnise în primul compartiment doi români care se întorceau acasă şi se pusese la taclale, uitând de mine, de bagaje, de tot. Artist, cum ziceam... De frica vameşilor, la graniţă am aplicat aceeaşi idee ca la precedenta deplasare. Aparatul de filmare cât mai la vedere. S-a adăugat şi papagalul lui Tibi, mare maestru al trăncănelii simpatice, cu care literalmente l-a vrăjit pe vameş. Drept care am scăpat, ca şi la întoarcerea din Ungaria, netaxaţi. Familiile ne-au primit cu urale, căci "prada" era cu mult peste aşteptări.
Hreşceatikul, Niprul, monumentele, muzeul satului ucrainean, ca să enumăr doar câteva dintre obiectivele filmate cu măiestrie de Tibi pe peliculă color, au constituit o valoroasă materie primă pentru documentarul prezentat, nu peste multă vreme, de Televiziunea Română.
Citește pe Antena3.ro
