Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
N-aş putea să scriu numai despre ceea ce a însemnat, pentru mine, "Cîntarea României" în anul 1989, pentru simplul motiv că a însemnat exact acelaşi lucru încă de când s-a înfiinţat. Acum, când m-am mai "înţelepţit", socotesc că au existat două "Cîntări...". Una care n-a făcut rău nimănui, ba chiar a reuşit să scoată la lumină şi să cultive talente, altfel rămase în anonimat printre miile de muncitori, agricultori, funcţionari, profesori, ingineri... mase - mă refer la mişcarea artistică de amatori - şi alta, care a încercat - deseori a şi reuşit - să minimalizeze (până la anulare) importanţa şi unicitatea artei profesioniste. Marea confuzie, care a şi condus la repulsia faţă de "Cîntarea României", a pornit de la faptul că mişcarea artistică profesionistă şi cea de amatori au fost aduse la un numitor comun. Aceleaşi jurii, formate în general din personalităţi de elită, dar plictisite de atâta hoinăreală prin ţară, "judecau" de-a valma valoarea creaţiei profesioniste şi pe cea a diletanţilor. Spectacolele erau văzute şi jurizate pe bandă rulantă. Existau mai multe "faze". Cea locală, cea judeţeană, cea interjudeţeană şi cea finală.
Despre nemulţumirea furibundă a artiştilor profesionişti din acea vreme s-a tot vorbit. Despre grotescul unor situaţii - ca aceea în care se împărţeau sute, poate chiar mii de diplome şi insigne, în cadrul unor ceremonii organizate (simulate) de Judeţeana de Partid, tuturor "talentelor" din judeţ: actori profesionişti şi diletanţi, cântăreţi de muzică populară, de muzică uşoară, dansatori profesionişti şi amatori, sportivi etc. - s-a vorbit (s-a scris), de asemenea. Nu s-a vorbit prea mult (nu s-a publicat) despre latura mai puţin hilară a acestei mişcări de masă, anume despre faptul că artiştii amatori nu erau constrânşi să monteze numai piese româneşti şi pro (comuniste). Amatorii puteau juca orice... Nu-i întreba nimeni de ce se pun în scenă piesele lui Eugene O'Neill, Goldoni, Shakespeare sau chiar ale lui Matei Vişniec ("fugit" din ţară). Nu-i întreba nimeni despre drepturile de autor. E adevărat, circulau nişte broşuri cu recomandări, dar nu ţinea nimeni cont de ele.
În fine, să ajung la anul 1989, acela pe care l-am numit "al dezmeticirii" mele. Începuse normal. Adică, făceam parte din colectivul Teatrului Muncitoresc din Bocşa şi-mi era infinit mai bine decât pe vremea când făceam parte din colectivul Teatrului de Stat din Reşiţa (1981-1984), în calitate de elev corp ansamblu. Din toate punctele de vedere: financiar, artistic, personal. De două ori pe săptămână eram scoşi din producţie pentru repetiţii, şi cam trei săptămâni pentru repetiţiile generale de dinaintea fiecărei premiere. Repetam cu regizori profesionişti, iar decorurile şi costumele erau, de asemenea, creaţia unor scenografi profesionişti. Aceştia se înghesuiau să vină la Bocşa, pentru că erau mult mai bine plătiţi decât în teatrele în care erau angajaţi. În plus, puteau realiza orice spectacol le-ar fi trecut prin minte. Teatrul Muncitoresc din Bocşa mai avea o particularitate: îşi recompensa talentele cu bani şi cu turnee bine plătite prin ţară, nu doar cu diplome sau insigne. Fiecărui interpret care a obţinut o diplomă sau o insignă la vreuna din fazele importante ale "Cîntării României" i se dădea echivalentul în lei al unui televizor color. Pe vremea aia însemna ceva. Mai mult decât atât, chiar dacă săptămâna noastră de lucru, în uzină, se reducea la patru zile, eram bine remuneraţi. Sigur, şansa noastră o constituia faptul că aparţineam unei uzine (ICM, Bocşa) care mergea foarte bine şi care avea un director care-şi dorea foarte mult să aibă tot ceea ce era "la modă". Şi pentru că "la modă" erau "fotbalul" şi "Cîntarea României", le-a încurajat pe amândouă. Aveam cam două spectacole pe săptămână la Bocşa şi două-trei pe lună în judeţ sau la Reşiţa. Ce mândri puteam să fim! Prin urmare, tinereţea mea era veselă şi ferice cu "Cîntarea României", fie că se petrecea în 1989 sau în alt an de dinainte de... Citeam mult, pentru că aveam timp, vedeam filme la Cinematecă, pentru că tocmai se înfiinţase una la Reşiţa, discutam cu prietenii mei, artişti profesionişti, despre cărţi, despre filme şi despre ce însemna... libertatea de expresie. Nu ne-a oprit nimeni. În Banat eram mai feriţi de represalii. Chiar şi securiştii aveau "faţă umană"... Mai ales că-i cunoşteam, doar erau vecinii noştri (locuiam într-un oraş mic, mic de tot, în care toată lumea ştia pe toată lumea).
Prin urmare, 1989 nu era mai altfel decât alţi ani. Doar că (mă gândeam) această dulce viaţă amară nu putea să dureze la infinit: dulce, pentru că mă complăceam cu un trai uşurel, romantic, plin de lecturi esenţiale şi de colocvii amicale, bine pigmentată cu joaca de-a artista; amară, pentru că nu aveam nici o perspectivă, nici măcar certitudinea că voi putea ieşi la pensie în calitate de "cîntirist românist". Repetam, la vremea aceea, "Burghezul gentilom" (Moliere) şi "Mobilă şi durere" (Mazilu), ambele în regia lui Mihai Lungeanu şi scenografia Floricăi Zamfira (angajaţi ai Teatrului de Stat din Reşiţa). Am trecut de toate "fazele", am luat toate "premiile". Diplomele şi insignele nu au mai sosit niciodată la Judeţeană (pentru că au venit evenimentele din decembrie), însă banii ni s-au dat. Mai mult decât atât, ni s-a oferit posibilitatea organizării unui turneu la Băile Herculane. De fapt, era vorba despre un sejur de două săptămâni, în care jucam de vreo două-trei ori pentru pensionarii din staţiune. În rest, ne distram pe cinste. În acest răstimp avea reprezentaţii şi Teatrul de Stat din Reşiţa, tot pe scena mică a Hotelului Sindicatelor din Herculane. Şi cam cu tot atâţia spectatori. Şi cam cu tot atâtea aplauze. În plus, nouă ne plătise uzina cazarea şi trei mese pe zi la restaurant, în vreme ce artiştii reşiţeni veniseră pe diurnă (care nu era mai mare decât acum. Sic!) şi trebuiau să se întoarcă acasă în miez de noapte. Asta ne-a dat sentimentul unei izbânzi măreţe... chiar dacă fără fond.
Pentru mine, această "corabie" a "Cîntării României" a însemnat puntea către ceea ce am devenit mai târziu. Mi-a arătat, chiar dacă orbecăind, ce vreau să fac, ce vreau să devin, unde vreau să ajung. Mi-a dat posibilitatea să mă aflu, de la început, în preajma scenei. Sunt absolut convinsă că, şi fără evenimentele din 1989, la un moment dat m-aş fi întors în teatrul profesionist ca secretar literar. Şi, probabil, aş fi fost tot un om mulţumit şi... fără perspectivă. Se poate spune că sunt nostalgică?! Nu cred. Mai ales că "Marea schimbare" nu a schimbat mare lucru. Nu ştiu dacă atunci eram mai furioasă din cauza faptului că nu puteam vorbi (chiar) orice, oriunde, decât acum, când vorbim despre toate, dar nu ne ia nimeni în seamă. "Cîntarea României" nu mai există. Nici teatre muncitoreşti (pentru că nu mai există nici uzine). Doar câteva teatre populare şi tot mai multe festivaluri de teatru de amatori (fie că sunt ale studenţilor, ale elevilor, ale puşcăriaşilor, ale persoanelor cu dizabilităţi, ale... ale...). Cu ce sunt mai fericiţi, azi, artiştii profesionişti? Le dă cineva mai multă importanţă? În afara publicului, fireşte... Dar publicul îşi iubea artiştii şi atunci.
Marinela Ţepuş
Citește pe Antena3.ro
