Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fostul guvernator al Băncii Naţionale a României, Florea Dumitrescu, dezvăluie cum în martie 1989 s-au terminat de plătit toate datoriile externe ale României socialiste.
În 1978, când Florea Dumitrescu a predat mandatul de ministru de Finanţe, datoria României era de aproximativ 5 miliarde de dolari. Din acel an şi până în 1982, această datorie a ajuns la aproape 11 miliarde de dolari, dublându-se din cauza creşterii preţului petrolului şi preţului la materiile prime.
La mijlocul anilor '80, Nicolae Ceauşescu a făcut o obsesie din plata anticipată a acestor datorii. Pe preşedintele României socialiste îl agasau dobânzile. În fiecare zi de luni, echipa însărcinată cu rezolvarea acestei probleme îi raporta lui Nicolae Ceauşescu ce se plătise în săptămâna care trecuse. Din această echipă mai făceau parte, pe lângă guvernatorul BNR, ministrul Finanţelor, Petru Gigea, şi apoi Gheorghe Paraschiv şi Mihai Diamandopol, preşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior.
Florea Dumitrescu povesteşte cum Nicolae Ceauşescu a cerut să se vândă din rezerva în aur a ţării pentru a-şi vedea îndeplinită dorinţa. Totodată, fostul guvernator al BNR dezvăluie cum oficialii finanţelor internaţionale au cerut României socialiste să se oprească din plata anticipată a datoriei şi să se orienteze, mai bine, pe investiţii în industrie, pentru a creşte exporturile.
Răzvan Belciuganu
La 31 martie 1989 s-a declarat încheierea acţiunii de rambursare a datoriei externe. În anul 1987 se plătiseră 4.252 milioane de dolari, iar în anul 1989 (trimestrul I) - suma de 1.790 milioane de dolari. Ceauşescu a avut iniţiativa şi a luat hotărârea în cadrul conducerii ţării să se ramburseze datoria externă în totalitate, ca să nu se mai plătească dobânzi.
Efortul de a lichida întreaga datorie a fost mare. Pentru a achita cât mai repede această datorie, Ceauşescu a recurs la folosirea - vânzării unei părţi din rezerva de aur. S-a luat hotărârea să se vândă 80 de tone de aur, cantitate care să fie reconstituită ulterior, când, nemaiexistând credite, nu se vor mai plăti dobânzi. Ni s-a cerut nouă, celor de la BNR, Ministerul de Finanţe să vindem cât mai repede cantitatea aprobată. Piaţa aurului era însă foarte sensibilă. A oferi o cantitate mai mare de aur decât cea obişnuită - câteva tone pe zi - ducea la reducerea preţului. Cu greu l-am convins pe Nicolae Ceauşescu să se vândă aurul în cantităţi mai mici pe zi, pentru a se menţine un nivel de preţ acceptabil.
În legătură cu această acţiune de lichidare a datoriei sunt de relevat două momente. La jumătatea anului 1987, când din datoria externă mai erau de rambursat circa 5 miliarde de dolari, am avut o discuţie cu conducerea Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel - Elveţia (BRI) la care România era membru. Directorul general al acestei bănci mi-a spus într-o discuţie restrânsă că România a făcut până acum dovada lumii financiare mondiale că îşi respectă obligaţiile privind plata datoriei şi că este timpul ca restul datoriei să nu mai fie plătită anticipat, iar valuta pe care o economisim prin neplata anticipată a creditelor să fie folosită pentru modernizarea şi retehnologizarea întreprinderilor care produc pentru export. Vom putea mări exportul şi vom avea bani să achităm la termen creditele externe.
La întoarcerea în ţară, m-am prezentat la Nicolae Ceauşescu să-i spun ce a zis directorul general al BRI. M-a însoţit Mihai Diamandopol - preşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior, care fusese prezent la dialogul de la Basel. Ceauşescu m-a ascultat şi în final mi-a spus să luăm măsuri să continuăm lichidarea datoriei conform hotărârii conducerii şi să lăsăm părerile altora.
După o jumătate de oră, eram în birou la viceprim-ministrul Ibănescu Nicolae, care ne coordona activitatea, pentru a-l informa asupra deplasării în Elveţia. În acel moment intră pe uşă Ştefan Andrei, viceprim-ministrul care se ocupa cu relaţiile economice externe, şi zice: "Ce-aţi făcut, măi fraţilor? M-a chemat tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi mi-a zis că aţi fost la dumnealui să-i propuneţi să oprim rambursarea datoriei. Mi-a spus că, dacă nu vă vedeţi de treabă, vă dă afară din funcţiile pe care le aveţi". I-am spus lui Ştefan Andrei că l-am informat cu ceea ce ne-a declarat directorul general al BRI, noi nu am avut o propunere. Nu ne-a eliberat din funcţie atunci, imediat, dar mai târziu, când acţiunea de rambursare a datoriei externe s-a încheiat, a găsit un motiv şi a făcut-o.
Ştefan Andrei trăieşte. Să-i dea Dumnezeu sănătate că a făcut multe lucruri bune pentru ţară. Am rugămintea ca atunci când îşi scrie memoriile să-şi aducă aminte de acel moment şi să redacteze discuţia cu Ceauşescu şi cu mine şi, dacă mai are un alt exemplu cu un membru al conducerii partidului sau cu un specialist, care a îndrăznit să-i spună lui Ceauşescu într-o formă sau alta că nu este potrivit să ramburseze anticipat datoria într-un termen aşa de scurt şi cu asemenea sacrificii, să facă referire, la un astfel de caz, fără nici o reţinere.
Un al doilea moment s-a petrecut la una din şedinţele săptămânale de luni dimineaţa, când colectivul tehnic de la Banca Naţională, Banca Română de Comerţ Exterior şi Ministerul Finanţelor raporta cât şi cum s-a rambursat din datoria externă în săptămâna anterioară şi când a fost prezentă şi Elena Ceauşescu. Nici ea şi nici Nicolae Ceauşescu nu puteau să înţeleagă din prezentarea noastră cum modificările de curs ale unor valute, în care erau contractate unele credite prin revalorizare, duceau la creşterea datoriei echivalent în dolari.
Plătisem în săptămâna anterioară din datorie circa 400 milioane de dolari. În structură, această sumă era compusă şi din datoria în mărci vest-germane, la care cursul se întărise (de la două mărci = un dolar în momentul primirii creditului la una marcă = un dolar în momentul achitării creditului). În acel moment, datoria de 200 milioane de mărci echivala cu 200 milioane de dolari faţă de 100 milioane de dolari, echivalent cuprins în raportarea anterioară pe care o cunoştea Nicolae Ceauşescu. Din situaţia prezentată de noi rezultă că datoria a scăzut cu numai 300 de milioane de dolari faţă de 400 de milioane de dolari, cât plătisem - diferenţa de 100 de milioane plătite în plus reprezintă diferenţa de curs la marcă, ce se întărise. Ceauşescu nu înţelegea de ce am plătit 400 de milioane de dolari şi datoria echivalent dolari a scăzut numai cu 300 de milioane de dolari.
Ne-a făcut nepricepuţi, ne-a certat, ne-a beştelit, iar pe mine, care am încercat să explic în mod insistent operaţiunile tehnice, m-a sancţionat cu scoaterea din colectivul de specialişti, interzicându-mi să mai particip la şedinţele săptămânale viitoare. (După una-două şedinţe mi s-a spus să vin din nou la şedinţele respective.) Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei partidului, care era prezent, încerca să-i liniştească pe Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu, îşi aduce aminte de acel moment penibil. Poate că ar fi bine ca Silviu, care are o memorie bună şi are contribuţii importante la bunul mers al activităţii în acea vreme, să încerce în unul dintre volumele sale, unde scrie bine şi corect privind trecutul, să prezinte cum am fost umilit de cuplul Ceauşescu, care nu putea să înţeleagă că o datorie de 200 de milioane de mărci la contractare echivala cu 100 de milioane de dolari (cursul valutar fiind 2 mărci = 1 dolar), iar la plată, ca urmare a creşterii cursului la marcă (1 marcă = 1 dolar), datoria era de 200 milioane în dolari echivalent.
Florea Dumitrescu
Citește pe Antena3.ro
