Dezastrul de la Hillsborough

Pentru fanii lui Liverpool şi pentru întregul fotbal britanic, ziua de 15 aprilie va rămâne legată pentru totdeauna de una dintre cele mai mari tragedii din istoria fotbalului, dezastrul de la Hillsborough.

În urmă cu exact 20 de ani, 96 de suporteri ai "cormoranilor" şi-au pierdut viaţa în urma incidentelor produse pe stadionul din Sheffield la un meci din semifinalele Cupei Angliei cu Nottingham Forrest. Trecuseră doar patru ani de la o altă nenorocire: "drama de la Heysel". Şi atunci fu­seseră implicaţi susţinători ai lui Li­verpool, însă din cele 39 de victime, majoritatea erau fani ai lui Juventus, adversara de atunci din finala Cupei Campionilor.

Partida era programată să înceapă la ora 3 după-amiaza. Cu 15 minute înainte de fluierul de start, fanii au fost invitaţi să-şi ocupe locurile. Impropriu spus, pentru că la acea vreme nu existau scaune, ci doar peluze cu gradene şi locuri în picioare, iar capacitatea tribunelor era deseori depăşită. Presa vremii a relatat că o parte din fanii veniţi dinspre Lancashire au fost întârziaţi de lucrări la carosabil neanunţate anterior, astfel că între 14:30 şi 14:40, la intrarea peluzei care fusese alocată susţinătorilor lui Liverpool, încă se afla o mare de oameni.

Pentru a evita îmbulzeala la porţile de acces dotate cu turnicheţi, forţele de ordine au decis deschiderea unor alte porţi folosite în mod normal pentru eva­cuare. Astfel, câteva mii de persoane au năvălit brusc pe stadion. Unii dintre suporterii aflaţi în faţă au fost prinşi într-un perimetru îngrădit, iar 96 dintre ei au fost zdrobiţi. Iniţial, puţini şi-au dat seama de ceea ce se întâmplase. Oamenii erau atenţi la meciul care între timp începuse.

Abia la ora 15:06, arbitrul, avertizat de Poliţie, a oprit jocul. Bilanţul a fost tragic: 94 de persoane au murit, iar 766 au fost rănite. Patru zile mai târziu, numărul celor decedaţi a ajuns la 95, după ce un băiat de 14 ani s-a stins şi el la spital. Ultimul care şi-a pierdut viaţa a fost Tony Bland, în martie 1993, după aproape patru ani de comă. Printre victimele de la Hillsborough s-a aflat şi un văr primar al lui Steven Gerrard, actualul căpitan al "cormoranilor".

În aprilie 1989, Jamie era un ado­les­cent de 16 ani. A plecat către Sheffied împreună cu un grup de prieteni, visând la un meci pe cinste şi la victoria lui Liverpool. Ulterior, el a povestit pentru BBC drama care avea să-i marcheze viaţa pentru tot­dea­una.

"Am aşteptat în afara stadio­nului mai bine de jumătate de oră, sperând că nu vom mai sta aşa mult la rând. Era aglomerat, dar nu mai mult decât ştiam că este normal la un meci mare. Până la urmă ne-am aşezat la coadă. I-am arătat unui poliţist biletele şi el ne-a spus încotro trebuie să ne îndreptăm. Mulţimea creştea în spatele nostru.

Am intrat prin tunelul care trecea pe sub etajul superior al peluzei. Făcusem jumă­tate din drum când marea de oameni s-a oprit. Începusem să mă simt inconfortabil şi după două minute m-am trezit luat pe sus şi cărat cu grămada către tribuna supraaglomerată. Nu pot spune câtă vreme am stat în înghesuiala aia, dar când am văzut un bărbat de vreo 30 de ani urlând aşa cum nu mi-am imaginat vreodată că este posibil, mi-am dat seama că era ceva serios.

Am simţit o presiune îngrozitoare în zona capului. Nu puteam să respir. Aş fi vrut să închid ochii şi să mă odihnesc, dar ştiu că, dacă aş fi făcut-o, nu i-aş mai fi deschis niciodată. La un moment dat, înghesuiala s-a mai domolit. Am văzut gardul şi m-am îndreptat către el împleticindu-mă. În jurul meu erau scene îngrozitoare. Trupuri contorsionate în poziţii bizare. Toţi aveau întipărită durerea în ochii încă deschişi. Erau zece sau poate mai mulţi, unii tineri, alţii bătrâni, dar toţi morţi. Am plecat de la stadion în viaţă, dar fără să ştiu unde erau vărul şi prietenii mei. Mi-am sunat mama şi i-am spus că o iubesc. Timp de doi ani n-am mai fost în stare să merg la nici un meci al lui Liverpool, iar pentru mine fotbalul n-a mai fost niciodată la fel."

În urma dezastrului, premierul britanic din acea vreme, Margaret Thatcher, l-a însărcinat pe lordul Justice Taylor să ancheteze cazul şi să găsească  soluţii pentru ca astfel de evenimente să nu se mai întâmple. Concluziile au fost consemnate în documentul cunoscut sub numele de Raportul Taylor, adoptat în forma sa finală în 1990.

Actul recomanda, printre altele, ca stadioanele britanice să aibă locuri pe scaune, toate nu­merotate, iar gardurile despărţitoare au fost eliminate. Deşi au existat voci care au susţinut că aceste măsuri au contribuit la diminuarea spectacolului în tribune, toată lumea a fost de acord că schimbările au fost bene­fice pentru siguranţa spectatorilor.