Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1989, Marieta Ilcu era deja o stea a atletismului mondial şi tot atunci a reuşit şi cel mai bun rezultat al carierei: 7,08 metri la săritura în lungime. A fost anul în care a obţinut cele mai multe rezultate. Erau singurele care contau. În spatele acestora erau ore şi ore de muncă.
Atunci, sportivii nu se gândeau deloc la recompensele financiare. Întrecerile şi lupta cu recordurile erau singurele lucruri care îi interesau pe campioni. Marieta Ilcu era unul dintre acei sportivi de top mondial ai României.
Cifrele carierei: campioană mondială la săritura în lungime, campioană mondială universitară, vicecampioană a lumii, dublă vicecampioană europeană, medalie de argint la Jocurile Mondiale Universitare, bronz la campionatele mondiale, dar şi la JMU, peste 30 de titluri de campioană a României atât la săritura în lungime, cât şi la 50 şi 100 de metri, deţinătoare a patru recorduri naţionale, medaliată cu argint la Cupa Mondială de la Barcelona 1989, când a fost desemnată ca reprezentantă a Europei, campioană şi vicecampioană la două ediţii ale Jocurilor Balcanice, locurile al doilea şi al treilea la finale IAAF Grand Prix.
DE LA VIOARĂ LA ATLETISM
În august 1989, Marieta Ilcu a câştigat medalia de argint la săritura în lungime la Jocurile Mondiale Universitare, care s-au desfăşurat la Duisburg. Performanţa venea după ce în primăvară mai câştigase un argint la Campionatele Mondiale de sală de la Budapesta. Ajunsă în elita mondială a atletismului, Marieta Ilcu a fost desemnată drept reprezentantă a echipei Europei la Cupa Mondială de la Barcelona, de unde, în septembrie, s-a întors cu o medalie de argint. Drumul spre glorie a fost greu şi a început în 1975 la Hunedoara.
Tatăl Marietei Ilcu era mare iubitor al muzicii. Cânta la vioară şi voia ca şi copiii săi să iubească muzica. De aceea, Marieta a fost trimisă la şcoala de muzică, la vioară.
"M-a dus la şcoală. Era meticulos, seara îmi acorda vioara, ca să fie totul pregătit. Mă conducea şi până la staţia de autobuz. Eu eram cu plasa în care puneam cartea de metodică şi cu vioara. Ce credeţi că făceam în autobuz?! Le aruncam pe unde se nimerea. Mă spânzuram de toate barele. Când şoferul lua curbele, vioara aluneca pe pardoseală, normal că se dezacorda. La şcoala de muzică, profesorul îmi zicea mereu «Vai, Marieta, dar te-a trimis tatăl tău fără vioara acordată?!». Am făcut, totuşi, vreo trei ani de vioară. Asta până într-o zi, când în 1975 la şcoală s-au făcut nişte selecţii pentru copii, pentru atletism. La început, părinţii nu m-au prea lăsat să fac sport. Îmi spuneau că trebuie să îmi văd de şcoală, dar eu deschideam uşa de la casă încet şi o tuleam pe stadion, chiar dacă mă gândeam că o să fiu certată după aceea. Îmi plăcea pe stadion. Aşa a început totul. Atunci, veneau zeci de copii la stadion, iar baza de selecţie era mult mai mare decât acum. Sigur că pe parcurs numărul lor se împuţina. Atunci, ca şi acum, trebuia să fii serios ca să reuşeşti!", povesteşte Marieta Ilcu.
ÎNTÂLNIREA CU ŞTEFAN BEREGSZASZY
A început atletismul cu Neli Niculescu, apoi a continuat cu Mihai Niculescu. Între timp, rezultatele începuseră să apară, iar Marieta Ilcu devenise una dintre speranţele atletismului românesc. A absolvit Liceul Pedagogic la Deva şi s-a întors la Hunedoara, unde a fost angajată ca laborantă la Cocserie, la Combinatul Siderurgic. Mergea la serviciu şi se antrena în acelaşi timp. Cu doar cinci antrenamente pe săptămână, rezultatele nu puteau să apară aşa cum îşi dorea.
Timp de patru ani, între 1980 şi 1984, sărea în jurul a 6,30 metri, performanţă care era pentru o maestră a sportului, dar nu suficientă pentru ceea ce putea realiza Marieta. Atunci a început colaborarea cu Ştefan Beregszaszy la "Metalul" Hunedoara. "Performanţa se face cu 12 antrenamente pe săptămână, nu cu cinci. Încet, încet, am început să merg la serviciu doar patru ore, iar apoi m-au scos definitiv din producţie. Am început să ne antrenăm şi în alte locuri, pentru că la Hunedoara condiţiile erau precare", îşi aminteşte campioana. În 1984, Marieta Ilcu sărea deja 6,69 de metri în lungime, iar în 1985, la Jocurile Mondiale Universitare de la Kobe, Japonia, a câştigat medalia de bronz, pe care în 1987 a transformat-o în aur, dar şi atunci a reuşit să plece la competiţie după ce antrenorul ei a mers în audienţă la unul dintre generalii care conduceau sportul românesc.
"Pe de altă parte, profesorul Beregszaszy m-a ferit de multe lucruri, ca să nu mă deturneze, să nu mă scoată din ritm. Rezolva tot, de la biletele de tren sau benzina pentru deplasări până la procurarea hranei", adaugă Marieta Ilcu.
"CÂTE CASE AM CĂRAT ÎN SPATE!"
În spatele medaliilor, era doar multă muncă. Deşi era campioană mondială universitară, Marieta Ilcu a privit Olimpiada de la Seul doar la televizor, deşi era o săritoare de 6,90 de metri. Lipsind banii, doar cinci atleţi români au plecat la acea competiţie. Totuşi, a găsit puterea să continue. Profesorul Ştefan Beregszaszy a avut grijă să o ţină departe de toate problemele, iar cei de la club şi din conducerea Combinatului Siderurgic de la Hunedoara încercau să îi ajute.
"Eu trebuia să-mi văd de şcoală, să mănânc, să dorm şi să mă antrenez. Câte case am cărat eu în spinare şi câte milioane de funduri de pământ am dat, câte milioane de sărituri, nici nu pot calcula pentru cei 21 de ani de sport! Făceam genuflexiuni cu 256 de kilograme în spate, acesta e recordul meu personal, ridicam undeva la 30-40 t la un antrenament. Aveam nevoie de viteză, forţă, mobilitate, detentă şi pentru fiecare componentă în parte existau antrenamente speciale. Uzura era, într-adevăr, foarte mare. Cred, totuşi, că au fost şi genetica, şi educaţia, pentru că nu m-am accidentat niciodată grav. Elanul meu era de 40 de metri, veneam pe prag cu 10 m/s. Am început să avem şi o întreagă echipă lângă noi, cu doctor, maseur, cam din 1988. Ieşind pe la competiţii, am început să ne uităm şi în stânga, şi în dreapta, cum se antrenau celelalte fete. Noi am avut-o ca model pe Heike Drechsler. Vedeam ce fac ei. Pe de altă parte, la acea vreme, concursurile între ţările socialiste erau foarte puternice, cele mai bune săritoare în lungime din lume proveneau din ţările socialiste. Şi sistemul nostru de performanţă a fost aşezat tot pe partea aceea", spune campioana.
PERFORMANŢE - PENTRU CUPE ŞI FLORI
Diurna pentru deplasările în străinătate era de trei dolari pe zi pentru un sportiv de înaltă performanţă. Orele de muncă erau răsplătite cu flori, cupe şi bani puţini. "Noi nu aveam bani. Aş putea spune că am făcut sport pentru îmbrăţişări, cupe şi flori. Dacă aveam 100 de dolari, credeam că am moştenit pământul. Primeam o diurnă de trei dolari pe zi. Se făcea o diferenţă între sportivii din Est şi cei din Vest. Abia din 1988 a început să fie ceva mai bine. De exemplu, mi s-au dat 1.200 sau 1.500 de lei pentru performanţele de la unele competiţii internaţionale. Ca să puteţi face comparaţie, când m-am angajat în combinat, în 1981, aveam un salariu de laborantă de 1.872 de lei. Nouă nu ne păsa. Nu ne gândeam la bani sau la glorie. Ne interesa progresul, care creştea doar printr-un volum mai mare de muncă. Aveam obiectiv clar stabilit, ne intrase microbul acesta al atletismului în sânge. Eram în elita mondială şi nu ne permiteam să mergem să ne facem de râs. Gândul nostru era doar la performanţă", rememorează Marieta Ilcu.
Pe de altă parte, între cele şase sportive de elită la săritura în lungime se legase şi o prietenie. "Noi eram adversare doar pe stadion, apoi, gata. Noi eram rupţi de lumea reală, noi discutam despre sport. Ce să-mi fi spus mie Heike despre DDR? Să-mi vorbească despre unităţile militare? Povesteam despre atletism, despre familiile noastre. Nu exista răutate. Care era cea mai bună la o competiţie câştiga. Nivelul nostru de pregătire era foarte sus. Erau ani de pregătire, nu puteai să fii acolo oricum! Am muncit cam zece ani pentru un metru, ca să ajung de la 6 la 7 metri. Au fost ani de sacrificiu total, renunţând la tot."
Cea mai mare bucurie a campioanei era să se întoarcă acasă, să stea cu familia ei: "Acelea erau bucuriile, să ajung acasă, să stau cu familia mea, să mănânc salată de vinete. Uneori aş fi fost bucuroasă dacă mă punea cineva să mătur decât să mă pună să sar. În acelaşi timp, am fost tot timpul conştientă că, dacă nu sunt atentă, dau cu piciorul la atâţia ani de muncă. Eu trebuia să mă odihnesc, să nu mă accidentez, să am grijă ce şi de la cine mănânc, să mă antrenez. Atât!"
Niciodată nu s-a gândit să rămână în străinătate. Era prea legată de familia ei, Marieta având încă şapte fraţi. Nici pe securiştii care însoţeau lotul nu îi prea băga în seamă şi nici n-o interesa ce urmăresc ei. După ce a ajuns la performanţele de top mondial n-a mai avut probleme nici cu viza. Îşi aminteşte de o întâmplare de la Kobe, din Japonia. Mergând la conferinţa de presă, după probă, s-a întâlnit pe hol cu cineva. Bărbatul a felicitat-o. Era N.C. Munteanu. A felicitat-o! "Am vorbit cu dumnealui. I-am mulţumit pentru felicitări. N-am povestit nimănui. De ce să fi spus ceva? Doar nu îmi făcuse nici un rău. Ni se spusese în ţară că, dacă vom fi abordaţi de cineva, să-i spunem să se adreseze conducătorului delegaţiei. Nu aveam de ce. Domnul Munteanu mă întrebase despre competiţie! Ce era rău în asta?!"
1989 - UN AN FOARTE BUN
În 1989, Marieta Ilcu a participat la aproape 20 de competiţii. A şi fost unul dintre anii de vârf ai carierei sale. A început cu o medalie de argint la Campionatele Mondiale de sală de la Budapesta. Apoi, la Piteşti, la Campionatele Naţionale, a sărit 7,08 metri, cea mai bună performanţă a carierei. În august, la Duisburg, la Jocurile Mondiale Universitare, a luat argint, iar în septembrie a fost reprezentanta Europei la Cupa Mondială de la Barcelona, unde s-a clasat tot pe locul al doilea. După 1990, Marieta Ilcu a continuat încă şase ani sportul de înaltă performanţă. În 1993 a devenit campioană mondială, la săritura în lungime, la Toronto. Între 2005 şi 2009 a fost director executiv al Direcţiei Judeţene pentru Sport Hunedoara. A fost schimbată din funcţie pentru că nu era membră PSD. Locuieşte în prezent la Hunedoara.
Citește pe Antena3.ro
