Elevii fruntaşi, sarcină de partid

În primăvara anului 1989, în preajma vacanţei de primăvară, profesorii de la Şcoala nr. 18 din Bacău nu îşi făceau prea multe griji în privinţa corigenţilor. Chiar dacă nu primiseră în scris, toţi ştiau că este recomandat să nu existe corigenţi sau, şi mai rău, repetenţi şi, în general, să fie elevi cu note cât mai mari.

Mariana M., profesoară de istorie şi membru de partid în acea perioadă, îşi aminteşte că "dacă aveai corigenţi erai criticat, mai ales dacă erai şi membru de partid, iar profesorii de istorie ca mine cam erau". "Îi treceai atunci, era această indicaţie de la partid să ai promovabilitate către 100%, deşi nu era ceva scris.

La fiecare şedinţă, şeful organizaţiei îţi spunea asta şi era suficient", povesteşte Mariana. Şi pentru că profesorii nu voiau să fie daţi exemplu negativ, preferau să treacă "toate loazele", după cum spune şi Dan Coman, profesor de matematică în Capitală. "În cazul în care aveai corigenţi, nu numai elevul era considerat vinovat, ci şi profesorul. Spuneau că nu ai ştiut să îl instruieşti şi ajungeai să faci
obli­gatoriu ore suplimentare cu corigenţii şi repetenţii", spune profesorul de matematică. "În ge­neral nu lăsai decât pe unul care era prea tolomac şi nu putea să deschidă gura", completează Mariana M.

Faptul că exista o obligativitate nescrisă de a şcoli elevi "cât mai deştepţi" o recunoaşte şi Vasile Molan, fost inspector pentru învăţământul primar în cadrul Ministerului Învăţământului în anii '80. "Exista ideea de lichidare a mediocrităţilor, prezentată la diverse plenare ale Comitetului Central al PCR. Astfel, profesorul era cumva obligat să îl facă pe elev să ia numai note bune. Era sarcină de partid", spune Molan.

Fostul inspector spune că "biologic era imposibil de realizat şi atunci se ajungea la umflat notele". El spune că în aprilie 1989 a participat la un control în judeţul Giurgiu, unde a închis ochii când profesorul de la clasă punea note mari, deşi elevii nu apucaseră să înveţe mare lucru. "Copiii nu apucaseră să facă multă carte. Dascălii începeau practic să predea prin decembrie, dar la scurt timp urma vacanţa de iarnă, iar din primăvară erau scoşi din nou la munca agricolă. În acea primăvară, de exemplu, fuseseră puşi să adune bumbacul, peste care ninsese şi care oricum era aruncat după ce era recoltat. Dar era sarcină de partid să facă practică". Deşi nivelul era foarte slab la şcoala de la sat, şi acolo toţi elevii primeau note mari şi nici unul nu rămânea corigent.

DE FRICĂ, DIN COMODITATE
Pe lângă faptul că se fereau să fie mustraţi public la şedinţele de partid, profesorii nu voiau nici să-şi ocupe vacanţa de vară cu ore de pregătire. "Dacă lăsai un elev corigent, erai obligat să faci pregătire cu el, în afara orelor de curs, în vacanţa de vară", completează Vasile Molan.

Pornind de la campania de combatere a analfabetismului şi de la motto-ul acesteia - neştiinţa de carte constituie "o piedică uriaşă în calea atragerii oamenilor muncii la conducerea ţării şi la construirea activă a comunismului", încă din 1971, la Plenara de la 3-5 noiembrie, Nicolae Ceauşescu a vorbit despre ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor. Aşa cum se întâmpla în mod frecvent în perioada comunistă, chiar dacă de la partid ordinele aveau un anumit mesaj, din exces de zel se ajungea în şcoli să se ceară mult mai mult decât solicitau organele de stat.

Astfel, la plenara CC a PCR din iunie 1973 "s-a stabilit eliminarea repetenţiei la clasele I-IV", după cum aminteşte Florin Diac, fost inspector şcolar în Bucureşti, în cartea sa "O istorie a învăţământului românesc modern". Această ideea însă s-a dorit a fi extinsă la toţi anii de şcoală atât datorită profesorilor care doreau să nu fie traşi la răspundere, cât şi din cauza directorilor de şcoli, care aveau, la rândul lor, responsabilităţi pe linie de partid şi se voiau fruntaşi în întrecerea socialistă de profil.