Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriitorului gălăţean Petre Rău s-a preocupat îndeaproape de tragedia de pe Dunăre din septembrie 1989. Într-o carte-document: "Mogoşoaia - istoria unei tragedii", el descrie momentul în care epava vaporului a fost scoasă din apă, la cinci zile de la accident.
Întâi au răsărit coşul de fum şi gruiul bărcii de salvare din pupă. Coşul de fum atârna de două cabluri puternic legate de una dintre macaralele plutitoare. Mai întâi s-a distins brâul superior, de culoare neagră, apoi corpul alb, pe care se mai aflau încă încrustate literele acelea mari: N.R., părând atât de vinovate de încheierea tragică a destinului unei nave de pasageri şi a peste 200 de destine umane!
Apoi, pe rând, s-au putut vedea parapeţii cu plasele lor de sârmă, copertina şi o parte din puntea superioară. Un odgon gros şi bine întins era tras de nava "Voinicul". O a doua macara plutitoare "Vulcan", de acelaşi calibru ca şi "Atlas", trăgea uşor, în sus, printr-un cablu separat, partea opusă a epavei. Aceasta abia îşi arăta la suprafaţă primele rămăşiţe ale părţii superioare. După primul metru de coş şi cele câteva plase de sârmă ale parapeţilor de pe puntea superioară, un miros îngrozitor a cuprins, dintr-odată, întreaga zonă. Cei mai sensibili au început să se ţină de nas.
Lângă ministru, directorul AFDJ-ului şi-a scos o batistă şi şi-a astupat bine nările şi gura. Mirosul devenise insuportabil. Câteva nave din aval au anunţat prin radio că au pescuit primele cadavre. Morţii, răscoliţi de la locurile lor, începeau să se desprindă şi să plutească pe Dunăre. Când copertina s-a dezvăluit în întregime, ţăndări, iar o parte din promenadă şi-a făcut apariţia la suprafaţa apei, s-au putut vedea primele bănci, rupte şi zburate de la locurile lor, claie peste grămadă, amestecate cu fiare, scânduri, ţevi şi odgoane. Pe partea de jos a peretelui alb al cabinei de comandă, lângă un colac de salvare, atârna o cruce mare, neagră, care ieşea doar pe jumătate din apă. Spectacolul oferit era zguduitor. Mirosul acela îngrozitor, care persista prin apropiere, îi încremenea pe toţi. Macaralele şi toate celelalte utilaje s-au oprit dintr-odată, ca la comandă, din lucru.
Într-un târziu, glasul nepotolit al ministrului, întărit de bateriile difuzorului, reuşeşte să întrerupă momentul de spaimă şi emoţie amestecat cu durere şi pioşenie: "Voinicule, Voinicule, trage uşor, nu mai căsca gura!".
(...) Toţi aşteptau momentul acesta. Să vadă primul cadavru. Şi iată că a venit. S-a desprins singur, nu se ştie de unde, şi a luat-o încet, pe apă, la vale. Plutea cu faţa în sus. I se vedea capul, negru şi umflat, o parte din trupul acoperit cu un pulover căruia îi pocneau nasturii şi o mână, cea stângă, îndreptată în sus. Apa îl poartă liniştit la vale, iar cadavrul intră şi iese intermitent, câte puţin, la suprafaţă. Toţi îşi aţintesc privirile într-acolo. Dinspre aval, o şalupă porneşte în viteză să întâmpine cadavrul pe care tocmai l-a zărit. Un individ cu o cange în mână, cocoţat sus pe puntea şalupei, aşteaptă cu înfrigurare momentul prielnic să pescuiască leşul. În careu, cineva revocă un ordin mai vechi şi cere mai multor marinari militari să se echipeze imediat. (...) Câteva cadavre se desprind şi ies printre bănci şi ţevi. Doi scafandri şi un marinar pornesc înspre ele, cu o barcă. Marinarul vâsleşte. Alţi doi scafandri, îmbrăcaţi în costume roşii, de cauciuc, sunt deja pe aproape, eliberând la suprafaţă câteva căi de acces. De pe navele din apropiere, ceilalţi urmăresc atent cum este ridicată câte puţin epava. Unii scrutează cu binoclul, în depărtare, nişte bagaje, obiecte care se scurg pe Dunăre.
Prin tragere, nava "Mogoşoaia" se apleacă dintr-odată, exagerat de mult, spre tribord. Deja se vede un colţ din bordul babord. "Nu mai trage, nu mai trage! Lăsaţi epava spre babord! Lăsaţi epava spre babord!", se aude din nou glasul din portavoce, de pe puntea de comandă.
Se ivesc de sub apă primele ferestre ale salonului de clasa a doua. Se presupune că acolo sunt cei mai mulţi înecaţi. Toţi îşi îndreaptă privirile într-acolo. Prin ferestrele umflate, multe dintre ele cu geamuri lipsă, încep să se vadă cadavre umflate, mâini atârnând pe ferestre şi uşi, capuri sprijinite pe tocuri, pe stâlpi. Scafandrii nu mai prididesc cu cadavrele. Sunt prea multe şi nu mai fac faţă. Le apucă de mâini sau de picioare şi le împing în aval. Unele sunt cu faţa în sus, altele cu faţa în jos. Nimeni nu stă să recunoască pe cineva. Sunt, fără excepţie, umflaţi ca nişte butoaie. Capul, burta şi pieptul, mâinile şi picioarele, toate sunt umflate ca nişte mingi care stau gata să explodeze. Unii au mâinile încleştate de stâlpi, alţii sunt îmbrăţişaţi. Sunt ciorchini de cadavre încleştate parcă într-o veşnică unire.
(...) Bărcile pisicanilor se apropie din ce în ce mai mult de epavă. Nu au voie, însă nimeni nu-i mai alungă. Îşi strâng liniştiţi, morţii, leagă câte trei-patru unul de altul şi pornesc într-o linişte deplină către bac. Morţii nu sunt duşi acasă. Dispoziţia este să se amenajeze în Portul Docuri câteva magazii pentru a depune cadavrele, a le identifica, a le face autopsia, a le elibera certificatele de deces şi, abia după toate astea, să fie predate urmaşilor şi transportate acasă pentru a fi înmormântate.
Fragment din cartea-document "Mogoşoaia - istoria unei tragedii" de Petre Rău
Citește pe Antena3.ro
