Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriitorul disident Dan Petrescu, 39 ani, este unul dintre rarii intelectuali români care mai îndrăznesc să critice deschis regimul preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În ciuda unei foarte stricte supravegheri poliţieneşti, Petrescu a reuşit să se întreţină clandestin cu ziaristul francez Christophe Barreyre.
A doua zi, acesta a fost interpelat de Miliţie, supus trei zile la rând la interogatorii şi, în cele din urmă, expulzat.
Cotidianul Le Figaro a publicat acest interviu pe care îl reproducem integral cu câteva zile după reîntoarcerea ziaristului în Franţa, cu prilejul unei "Zile speciale a României", coordonată de organizaţia umanitară Comitetul internaţional de urgenţă, pentru a atrage atenţia opiniei publice occidentale asupra stării de "penurie organizată" şi asupra represiunilor poliţieneşti care caracterizează azi România:
Christophe Barreyre: Ce înseamnă să fii dizident?
Dan Petrescu: La început am vorbit ca o persoană singură. Acum am ajuns la convingerea că vorbesc şi în numele altor oameni care nu au posibilitatea sau curajul de a o face. Desigur, sunt riscuri, dar pentru mine aceasta reprezintă o mare uşurare. Am ajuns să-mi pun de acord gândurile cu vorbele. Aceasta e mult…
Care sunt dificultăţile dumneavoastră cotidiene?
Se luptă neîncetat pentru a trăi la noi. Cozile au devenit o instituţie naţională. După tulburările de la Braşov din noiembrie 1987, s-a îmbunătăţit aprovizionarea, dar aceasta a rămas întâmplătoare. Vă daţi seama că dacă stai la coadă mai multe ore pe zi, nu mai ai timp să te ocupi de tine însuţi. Cu atât mai puţin dacă faci o profesiune intelectuală. E un coşmar, un climat disperat care are repercusiuni asupra vieţii, dar şi asupra calităţii umane a oamenilor. Nu cunoaşteţi românii dintr-o perioadă mai bună decât aceasta, dar eu găsesc că şi-au schimbat până şi fizionomia. Acesta e poate omul nou pe care puterea îl speră, dar dacă acesta este el, este un dezastru.
În ce consistă lupta dvs. politică?
Ceea ce se doreşte este să se încerce a se amorsa un fel de dialog special. Până în prezent ne-am obişnuit să auzim monologul puterii. Toată lumea tace atunci când toată lumea are dorinţa să vorbească.
De ce oamenilor le este frică să vorbească?
Le e frică de consecinţe. Ştiţi, măsurile de represiune încep economic. Există cazuri în care un om care a vorbit este dat afară din slujbă. Nu mai are atunci mijloace de a trăi. Oamenilor le este frică, dar s-au dezobişnuit să vorbească. Societatea civilă aproape că nu există şi pe aceasta ar trebui să o restaurăm.
Intenţionaţi acţiuni mai dure pentru răsturnarea acestui regim?
Actualmente nu există nimic de organizat în acest sens. Dar este sigur că o societate care este reprimată până la acest punct, într-o zi va sfârşi prin a exploda. Pentru a răsturna regimul, trebuie ţinut seama şi de prostia acestuia. Oamenii politici sunt cei care au provocat tulburările de la Braşov, forţând oamenii să se adune pentru a merge să voteze într-o duminică. Se vorbeşte acum despre tot felul de nemulţumiri, inclusiv în cele mai înalte sfere ale puterii. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre o acţiune subversivă conştientă, directă din partea cercurilor conducătoare, dar prostia lor conduce direct la aceasta.
Care este viitorul României?
Trebuie luate în considerare extremele. Sau ea iese complet din Europa, sau este reintegrată. Lucrurile nu mai pot continua astfel. Trebuie ales: sau reintegrarea în Europa, sau barbaria?
Uniunea Sovietică poate interveni în această alegere?
Se va şti vreodată? Ruşii au spus că ei nu se amestecă în treburile interne româneşti.
Care este situaţia dumneavoastră personală?
După interviul meu publicat în Liberation, la 28 ianuarie 1988, poliţia politică m-a convocat. Trei oameni au discutat cu mine timp de cinci ore încontinuu. M-au ameninţat. Spuneau că uneori legea este ajutată de o bâtă. Au adăugat că dacă reîncep, ei nu vor mai fi dispuşi să mă tolereze. Poliţia s-a insinuat în familia mea. Au cerut soţiei mele să le răspundă dacă ea îmi aprobă ideile. Am protestat. Mi s-a răspuns atunci că soţia mea trebuie să aleagă între serviciul ei şi mine. Le-am spus s-o dea afară dacă doresc. Până în prezent, nici o măsură de acest gen nu a fost luată.
Viaţa Noastră (Israel) - 17 februarie 1989
Articol primit prin bunăvoinţa doamnei Ditza Goshen, coordonatoare a Centrului de Studiu şi Cercetare a Istoriei Evreilor din România de la Universitatea Ebraică din Ierusalim
Citește pe Antena3.ro
