FACS, studenţii şi cântecele patriotice

Etapele de desfăşurare ale Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti (FACS) erau pe institute, acolo unde erau mai multe formaţii, mai multe facultăţi, a doua etapă era la nivel de centru universitar, unde at­mos­fera era ca la meci, cu încurajări, cu distracţie, dar şi cu artă de calitate.

Nu lipseau formaţiunile de satiră şi umor, care erau foarte îndrăgite, pentru că toată lumea ştia de poantele acestora, de fitilele băgate şi aşteptau astfel de mo­mente. Şi erau şi celelalte forma­ţiuni care se ridicau la un înalt nivel de profesiona­lism în artă.

Profesorul Nicolae Gâscă, de la Universitatea de Arte "G. Enescu" din Iaşi, a participat în calitate de membru în juriu, dar şi ca spectator, în aceea de "competitor", ca dirijor de formaţie corală la etapa de la Craiova a FACS-ului din aprilie. Conducea atunci, ca şi astăzi, Corul "Cantores Amicitiae" al Universităţii de Arte ieşene.

"În cadrul festivalului exista parcă şi un concurs de muzică patriotică, ştiu că a fost un concurs al cântecului politic şi de tineret, aşa se şi chema. Iniţiat de Comitetul Central al UTC, dar nu era o obligaţie ca aceste piese să fie interpretate. Aici se înscriau studenţi, compozitori."

CONCURENŢI ÎN '89, PERSONALITĂŢI ACUM
Profesorul îşi aminteşte de câştigătorii la cântece patriotice de la ultima ediţie a festivalului. "Pe Nicky Cârligeanu îl ştiu, a terminat Compoziţie la această clasă, dar cânta şi la pian." La compoziţii corale a luat premiul I Laura Mânzat, o studentă care cânta şi în corul condus de domnia-sa. "La compoziţii corale «patriotarde» Laura Mânzat?, da, îmi amin­tesc de ea, acum nu mai ţin minte exact ce subiect era... Laura Mânzat a cântat în fomaţia mea, făcea compoziţie, ei participau cu partiturile, trimiteau partiturile «pa­triotice» celor care erau în juriu, aceştia se uitau la ele, acordau premii, nu erau partituri care se cântau în festival. Apoi a intervenit UTC şi a făcut un festival cu lucrări, se poate să fi fost... Erau studenţi la clasa de compoziţie, ea, Laura Mânzat, cânta, repet, şi la mine în fomaţie."

Radu Postăvaru, un alt câştigător al pre­miului I la "patriotarde", este astăzi dirijor la Filarmo­nica din Ploieşti, după cum îşi amin­teşte Nicolae Gâscă. "Toţi erau la Compoziţie, exista o secţiune specială, pentru că era totuşi festivalul artei şi creaţiei studenţeşti şi studenţii de la cele trei conservatoare importante trimiteau partituri. Un poem coral era o partitură pur şi simplu în care versurile erau patriotarde. Conţineau cuvinte ca PCR, poporul Ceauşescu, viitorul ţării, cuvinte care intraseră în uz din cuvântări congrese. Şi compuneau aceste poezii poeţii acelor vremuri, melodiile le compuneau şi studenţii de Conservator, pentru că toţi au scris astfel de lucruri, aşa a fost, acum acei compozitori scriu muzică religioasă... Nu se potriveşte că şi aici trebuie să ai un anumit spirit ca să faci un asemenea lucru."

Un alt câştigător din acea vreme a festivalului a fost şi ieşeanul Adrian Borza, care era student la Conservatorul din Iaşi. Şi pe el şi-l amin­teşte profesorul Gâscă, moment în care povestea cântecelor patriotice începe să se dezlege. "Se scriau şi lucrări vocal simfonice pe această temă - patriotice, pentru că manifestările de atunci -, spectacolele gen «Antena vă aparţine» erau nişte spectacole în care se băga orchestră în spate, şi cor de recitatori, se do­reau nişte spectacole gran­dioase." Dumitru Moroşanu era şeful redacţiei muzicale a televiziunii, ei erau obligaţi să participe, pentru că totul la vremea respectivă se im­prima.

La FACS-uri participau centrele universitare principale Iaşi, Cluj şi Bucureşti. "La acestea erau studenţii de la secţiile de compoziţie, nu toate, erau cu texte ale momentului. Nimeni nu-şi bătea capul cu cântecele patriotice, nu se făcea diferenţa că ăsta scrie cântece patriotice şi alţii nu, era absolut normal ca cineva să scrie şi cântece patriotice. Oricine compunea şi cântece patriotice şi de celelalte. Nu era nici un avantaj. Se compunea pentru că bătea vântul dintr-o parte şi trebuia să se acţioneze în această direcţie. În 1989 a participat şi Voicu Enăchescu, care era dirijorul ansamblului UTC, corul «Preludiu», un cor de cameră foarte bun."

CENZURA
În ce priveşte relaţia cu cenzura, Gâscă spune că "depinde şi cine era în acea vreme secretar cu propaganda. În 1989 era Crihană, o persoană foarte deşteaptă, venită de la Focşani. Era un om luminat, un mare avantaj pentru Iaşi. Dacă erau mai deschişi la minte, nu aveai nici o problemă. În perioada respectivă eu am cântat şi colinde de Crăciun. Nu puteai să strecori şi în textele cântecelor şopârle, pentru că exista o cenzură.

Totdeauna cerea o listă cu textul şi scoteam Moş Crăciun, puneam Moş Gerilă, dar eu pe scenă cântam tot ce voiam eu, pentru că erau scrise mai mult pentru momentul în care vine cineva şi controlează: «Uite, domnule, astea sunt!». Ei aveau nevoie ca în eventualitatea în care soseşte unul mai bătut în cap de la Bucureşti să fie asiguraţi. Fiecare îşi păzea postul. Ceilalţi nu prea îşi puneau problema să facă acte de bravură, fiecare îşi vedea de viaţa lui, lumea înjura, însă nu în gura mare, pentru că era riscant. Fiind pentru cor nişte texte scrise, compozitorii nu-şi băteau nici ei cuie-n talpă, or, compo­zitorul dacă nu publica şi nu îi era cântată piesa, el nu exista, şi pentru asta compunea. Pentru a fi publicată compoziţia trebuia avizul Uniunii Scriitorilor, unde i se cerea să vadă textele - acolo era o primă cenzură.

SIRENA ELENA INFLUENŢA VERSURILE CÂNTECELOR
N-aş putea spune că era o cenzură strictă, să scoată nişte texte, depindea de compozitor. Vă dau un exemplu, în cântecul «Sirena lui Roaită» era acolo un text care spunea: «Să-mi văd încă o dată tovarăşa mea». Şi cum pe vremea respectivă dirijam şi corul CFR, a venit nu ştiu ce individ şi cum eram la repetiţii, la o vizionare, aici mai era o treabă, fiecare spectacol era vizionat, pentru a se vedea, eu am plecat de la ideea de nivel sigur că era şi unul care asculta muzica, dar verifica şi textul, ni s-a indicat să scot cuvântul «tovarăşa mea», pentru că se putea interpreta.

Sigur, am zâmbit, şi persoana care mi-a spus a zâmbit, nu era nici o problemă, am modificat, am pus altceva. Dar au existat şi cazuri de acest fel, sigur, noi ne amuzam. Nu ştiu câţi credeau în tot ceea ce se spunea, pentru că eram destul de inteligenţi, încât să discernem ceea ce se întâmpla." Şi alte schimbări a mai făcut Gâscă. "Am modificat în Colinde, în '87, am schimbat titlul în «Cântece de iarnă». Totul era să ştii să-ţi găseşti acoperire, să maschezi într-un fel. Eu puneam diferite titluri pe afiş, de exemplu, «Cântece de iarnă de pretutindeni».

Toată lumea ştia că-s colinde, dar nimeni nu se lega de acest lucru. Ca să-i dăm drumul pe scenă, trebuia să vină comisia de vizionare, de evaluare. Şi în comisia de vizionare erau doi colegi de-ai mei din Conservator şi un «tovarăş», un domn de la Comitetul Judeţean de la cenzură, se ştia. La discuţiile ce priveau partea muzicală, OK-ul era primit de la profesorii de Conservator.

ŞOPÂRLE
Şeful cenzurii spunea, «Daţi-i, domnule, drumu!». El a imprimat pe o bandă de magnetofon şi m-am întâlnit cu el pe stradă şi i-am cerut o copie după bandă, să-mi copiez şi eu, şi el îmi spune simpatic: «Îmi pare rău, nu am cum să v-o dau, că n-o mai am!». Acum şi-o copiază tot Comitetul Judeţean, pentru că au nevoie de colinde pe la iarnă. La FACS, studenţii aplaudau, fluierau, dar nimeni de la politic nu prea se băga printre studenţi, nu interveneau.

Sălile erau pline de tineret studios şi în atmosfera aceea studen­ţească nu prea îşi puteau permite să intervină, mai ales că la Iaşi stu­denţii s-au răsculat strict din motive materiale în 1987. Toţi încercau să strecoare şopârle, şi Seringa, şi Divertis, şi Ars Amatoria. Bancuri cu Ceau­şescu erau multe şi le spuneau inclusiv cei de la judeţ. Eram într-un juriu la «Cântarea României» la Râmnicu Vâlcea şi secretarul cu propaganda de acolo fusese la Iaşi ca instructor şi ne-am întâlnit acolo, şi toate bancurile cu Ceau­şescu el mi le-a spus. Spunea: Sper că nu e nici un mi­cro­fon pe aici. La aceste festiva­luri nu exista acea teamă să te uiţi în stânga, în dreapta, să nu te audă cineva, lumea vorbea."