Haz de necaz sau Pariul pe absurd

Cu cât scadenţa "ceauşismului" se apropia, cu atât vârtos absurdul îşi intra în drepturi. Decizii care de care mai aberante, venite de la "Cabinetele 1 şi 2" sau doar aruncate pe piaţă de câţiva trepăduşi zeloşi, făceau ca lo­gica formală "să se ascundă ruşinată" (mai ruşinată decât materialismul lui Democrit, conform unei ziceri a clasicilor marxismului).

De aceea, una dintre zicalele de pomină ale anului 1989 suna aşa: "- Ce deosebire este între anul 1939 şi anul 1989?/- ?/ - În 1939 ne teroriza Siguranţa. În 1989, ne terorizează... ne-siguranţa!".

Culmea, cu cât un zvon era mai aberant şi mai lipsit de noimă, cu atât el avea mai mari şanse de a fi crezut! Parcă anume pentru a învia proverbul medieval: "Credo quia absurdum" ("cred, pentru că este absurd"), consi­derat multă vreme ca fiind o ade­vă­rată axiomă a dogmatismului.

Drept pentru care - în conformitate cu principiul "haz-de-necaz" -, la Scîn­te­ia tineretului am pus în funcţiune o drăcoasă maşinărie a farselor şi a păcălelilor. Victime sigure, colegi de bună-credinţă, dar şi personaje gata să înghită orice aberaţie numai şi numai pentru că "vine de sus"!

Începuturile unor asemenea şarje se află în prima perioadă a declinului, adică tocmai pe când Nicolae Cea­u­şes­cu a decis achitarea datoriilor externe ale României, printr-o si­nistră campanie de privaţiuni şi de îngrădiri. Farsele, amare, dar, totuşi, farse, erau, în felul lor, întemeiate pe încercarea de a trece peste răutăţile traiului de fiecare zi, un fel de a face "haz-de-necaz", conform principiului asumat în scris şi sub proprie semnătură de fascinantul prieten al gazetei noastre, nenea Fănuş Neagu: "Foaie verde, foi de ştir/ Să-i dăm vieţii cu sictir!".

Una dintre aceste farse nevinovate şi suculente care ne-au descreţit pentru ceva vreme frunţile în redacţie la Scînteia tineretului a fost următoarea:

Proaspăt întors din concediu, i-am aruncat unui coleg, altmineri un băiat admirabil, o vorbă în vânt. Anume că " Tovarăşul personal" a indicat ca toţi turiştii români care vor mai veni în vacanţă pe litoral să fie cazaţi în corturi, direct pe plajă. În hoteluri urmând să fie cazaţi, în exclusivitate!, turiştii străini, cu prioritate turiştii veniţi la odihnă din Occident, aceştia urmând să achite totul numai în dolari, în lire sau în alte monede stabile, sumele odată încasate intrând în contul plăţii datoriei externe. Lesne de închipuit ce a fost la gura colegului nostru! Şi tot lesne de închipuit ce coate ne trăgeam pe la colţuri noi, cei care ştiam despre farsă şi acum îi savuram erupţiile vocale!

Într-un târziu, s-a dus la bufetul redacţiei să îşi astâmpere foamea. Aici, ghinion! Coadă până la uşă. Ce să facă bietul om?! S-a aşezat la rând, mestecându-şi amarul. Aici l-a aflat un alt coleg, om mai calm de firea lui. De data asta fiind şi bine montat să joace în hora farsei:
- Dragul meu, trebuie să înţelegi că este vorba despre interesul naţional.

Cum vulcanicul nostru coleg nu dădea semne a se fi dumirit, compa­nionul a continuat, tot calm şi tot măsurat:
- În concepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, turismul reprezintă o ramură de bază a economiei na­ţi­o­nale.

Prin calitatea serviciilor oferite străinilor, el atrage valută. În acest fel,  turismul contribuie la consolidarea rezervei valutare naţionale, iar, pe această cale, a independenţei economice a ţării.
- Atunci - a tunat Vezuviul re­dac­ţi­o­­nal - să îi spui tovarăşului Nicolae Cea­uşescu să îşi facă de-acum încolo socialismul cu străinii!
Când şi-a isprăvit tirada, în bufet nu mai erau decât trei persoane: ei doi şi Maricica, bufetiera.