În vizită la ziarele frăţeşti

Printre cele mai interesante şi pline de învăţăminte experienţe pe care le-am trăit în anii pe care i-am petrecut "în rândurile presei revoluţionare de ti­ne­ret din patria noastră", s-au numărat călătoriile de documentare peste ho­tare. De regulă, aceste vizite se împăr­ţeau în: a)"vizite de schimb de experienţă în redacţiile ziarelor de tineret din ţările socialiste" şi b) "vizite de do­cumentare în ţările capitaliste".

Despre cea de-a doua categorie de vizite am prea puţine de spus, atâta vreme cât, în toţi aceşti ani, nu am trecut decât o dată, în 1985, dincolo de "Cortina de fier". O dată, dar bine! Adică o lună încheiată la un curs organizat la Levico Terme, lângă Trento, în Italia. În schimb, am beneficiat de vizite în câteva "ţări frăţeşti".

Prima a fost în RDG. Delegaţia ro­mână de presă era compusă din două persoane, şeful delegaţiei - gazetarul şi omul de excepţie Crăciun Ionescu, cu­noscător desăvârşit al dosarelor Orientului Mijlociu şi delegaţia propriu-zisă -  subsemnatul! Atunci, în vizita din RDG, am învăţat două lucruri esenţiale: 1. Să nu te miri prea mult şi, mai ales, în gura mare, de ceea ce ţi-au văzut ochii. Iar la întoarcerea în ţară, atunci când unii sau alţii te vor descoase "ce ai văzut?" şi "cum era pe acolo?" să răs­punzi invariabil, ca la carte: "Desigur, tovarăşii noştri au obţinut rezultate deosebite în construirea socialismului, dar trebuie să spunem că şi ei se confruntă cu o serie de probleme specifice şi cu greutăţi inerente, pe care sunt convins că le vor rezolva cu succes". 2. Dacă, totuşi cumva, cunoşti limba ţării gazdă, să nu faci prea mare paradă! Taci, ascultă cu atenţie tot ceea ce îţi spun gazdele şi, după fiecare discuţie, compară ceea ce ţi-a tradus interpretul oficial cu ceea ce s-a spus de fapt în cursul întâlnirii respective.

Aveam să mă conving de adevărul acestora cu prilejul unei vizite în Marea ţară a Peres­troikăi. De pildă, în plin Glasnosti ("transparenţă", nu?), la Leningrad, în biroul unui mai mare al Komsomolului local, a intrat brusc un tip cu ochelari fumurii, cu o faţă acră şi care  nici măcar nu a catadixit să se prezinte Vorba ceea: "Glasnosti-glasnisti-dar s-o ştim şi noi!" Secretarul II al Komsomolului local, gazda noastră, a scuturat din cap (semn de bună cunoştinţă) şi a continuat să citească dintr-un dosar, fără să-şi ridice ochii din foi:
- Tovarăşul secretar ne spune lucruri foarte interesante - mi-a şoptit însoţitorul meu -,  de ce nu notaţi?
M-am făcut că nu aud, am mai ascultat ce am mai ascultat şi la urmă am întrebat:
- Tovarăşul care a intrat peste noi în birou, cine e? Nu i-am reţinut numele şi funcţia.
N-a mai fost nevoie de prezentare! Perso­najul s-a sculat şi a părăsit precipitat încăpe­rea. Fără să se prezinte, bineînţeles!

Cea mai mare surpriză am avut-o în penultima zi, când le-am mărturisit gazdelor că sunt cunoscător al limbi ruse. Asta întrucât am absolvit liceul în 1964, anul faimoasei "Declaraţii din aprilie", care a marcat desprinderea partidului unic din ţara noastră de sub tutela Marelui Frate de la Răsărit. În consecinţă. În consecinţă, am fost ultima promoţie care la examentul de maturitate (Bacalaureatul) a avut ca probă obligatorie limba rusă.

A doua zi, pur şi simplu, am fost uitat în măreţul Hotel "Rossia" şi recuperat cu o oră înainte de plecarea spre aeroport. Aşa da, "glasnosti"!

De prisos să mai vorbesc despre tăcerile jenante care se aşterneau, ori de câte ori, prin natura "mandatului deplasării", trebuia să aduc în discuţie faimoasele teze despre "contribuţia de o excepţională valoare a To­va­răşului la îmbogăţirea tezaurului teoriei şi practicii revoluţionare". Îndrugam ce în­dru­gam şi apoi treceam la subiecte... reciproc agreabile.

Exista, însă, în peregrinările prin patria Perestroikăi, un subiect tabu: RSS Moldovenească. Mai ales despre oamenii de cultură din acest spaţiu era foarte greu să discuţi. De pildă la Moscova, în Magazinul Melodia, am cerut un disc anume, unul cu melodii interpretate de Sofia Rotaru. "Cum să nu? - mi s-a răspuns - noi o iubim foarte mult pe marea noastră cântăreaţă ucraineană". Imediat, mi-au arătat un disc ale cărei melodii erau intrepretate în limba rusă. Mi-a sărit ţandăra: "De când are Ucraina capitala la Chişinău?" Răspunsul a venit pe loc: "Sigur, ea locuieşte la Chişinău, dar mai are o casă la Kiev". Mai târziu, am descope­rit, într-un ungher de raft, un alt disc al Sofiei Rotaru. Gazdele nu şi-au ascuns grimasa: "Tovarăşe Şerban, acesta nu este un disc reprezentativ pentru marea noastră cântăreaţă". Nu m-am lăsat şi am cumpărat discul. Când am ajuns în stradă m-am dumirit de ce anume nu era discul cu pri­cina un disc "reprezentativ". Toate melo­diile erau intrepretate în limba română, multe dintre ele fiind compuse pe versurile lui Grigore Vieru!

Acasă, redactorul-şef al Scînteii tineretului, Ioan Strugari ş om de o calitate morală cu totul aparte -, căruia îi istorisisem ne­dumeririle mele, m-a sfătuit cu moldovenească înţelepciune: - Pe aia cu Sofia Rotaru poţi să o scrii în raport (formalitate ine­vitabilă, în presa de partid, după orice "ieşire afară"),dar în ceea ce priveşte modul în care tovarăşii sovietici tăceau atunci când aduceai vorba despre Tovarăşul, eu zic să te laşi păgubaş.