Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 15 septembrie 1989 fiul meu începea clasa a II-a. Ca şi în anul precedent a fost aceeaşi nebunie: alergătură după ghiozdan, rechizite, pantofi, uniformă şi, mai ales, după cămăşile pepite care îi trebuiau la uniformă. Ideal era să am două sau trei ca să-mi ajungă să-l pot schimba toată săptămâna, dar... era cam greu. Nu se prea găseau!
"Mă, de ce nu încerci tu să-ţi faci o relaţie la un magazin de îmbrăcăminte? Faci şi tu un troc: ea îţi dă cămăşi, iar tu îi faci rost de manuale?", mi-a zis o prietenă într-o zi. Deci, aveam mare nevoie de o cunoştinţă la un magazin cu articole de îmbracăminte. Genial! Dar unde să găsesc eu o vânzătoare care să aibă nevoie de manuale? Deci, musai, să aibă copil şi să fie în clasele primare!!! Cum puteam face eu rost de manuale şi de mult căutatele caiete speciale? Ei! Erau caiete speciale de română, de matematică, parcă şi de desen. Pentru că lucram în sistemul editorial aveam avantajul că mă puteam înscrie pe o listă la CIP (Centrala Industriei Poligrafice) şi, contra cost, cumpăram toate manualele şi caietele speciale de care avea Alex nevoie şi nu numai el. Puteam procura caiete şi pentru toată clasa, dacă era necesar.
După nenumărate telefoane şi intervenţii (m-au ajutat şi colegii) am găsit o vânzătoare la Cocor, o fată foarte drăguţă, care avea şi ea copilul tot în clasa a II-a şi nu găsise mult căutatele caiete speciale. Am sunat-o (o chema Cristina) şi ne-am dat întâlnire la renumitul magazin în care nu se găsea mai nimic! Aflasem că are nevoie de câte două caiete (de clasă şi de curat) din fiecare. Am mers, le-am cumpărat şi am plecat la întâlnire. Mai erau doar câteva zile până să înceapă şcoala, iar fiul meu era "agitat" pentru că nu avea cămăşi (măcar una!!), iar cele de cu un an în urmă îi rămăseseră mici.
M-am întâlnit cu fata la raionul cu lenjerie pentru femei (aşa se chema, dar nu-mi aduc aminte să fi avut ceva lenjerie de vreun fel pe rafturi), i-am dat pachetul cu caiete, iar ea mi-a adus cămăşi, trei cămăşi pepite măsura 30. Doamne, era o nebunie, rezolvasem o mare problemă!! Le-am spălat, le-am călcat şi am aşteptat, ca şi în anul trecut, cu mari emoţii şi speranţe clasa a II-a. De ce emoţii şi speranţe? Pentru că începea anul în care, pentru că Alex luase premiu în clasa I, îl făcea pionier, în prima serie, undeva la un monument istoric în afara Bucureştiului. Era motiv de mare mândrie pentru el!
După ce am rezolvat problema cămăşilor pepite pentru şcoală, trebuia să mă ocup acum şi de pacheţelul pentru recreaţia mare, care trebuia să conţină un sendviş şi un măr. Mere aveam, pâine aveam, dar ce să pun între cele două felii de pâine? Ei acu, e acu!! Ce puteam face din puii sindicatului pe care-i primeam în fiecare săptămână? Trebuia să mă descurc cumva! Nu era deloc uşor, dar m-am adresat specialistelor în bucate alese făcute aproape din nimic: colegelor mele unguroaice!
Ce să fac eu din pui, ca băiatul să aibă şi mâncare caldă când venea acasă (pe care oricum n-o prea mânca. Farfuria cu ciorbă era de fiecare dată volanul unei maşini imaginare, iar restul... ). Judith, una dintre colege, mi-a spus: "Maria, dintr-un pui poţi face o ciorbă sau o supă (din spatele puiului), friptură cu sos (din cele două pulpe şi aripi), iar din piept şniţele. Tai pieptul de pui în două şi apoi iar în două. Ies patru şniţele, iar dacă ştii cum să tai poţi coate chiar şase. Speli bine pieptul de pui, apoi îl usuci şi îl dai cu sare şi piper. Separat prepari din ou, făină şi lapte un sos ca pentru clătite. Fiecare bucată de carne o dai mai întâi prin făină şi apoi prin sosul preparat. Pui la prăjit în ulei încins şi gata. Aşa faci cele mai bune şniţele de pui, iar băiatului îi dai în fiecare zi la şcoală câte unul între două felii de pâine". Şniţele după reţeta lui Judith prepar şi acum, exact la fel, iar Alex le mănâncă cu aceeaşi plăcere ca şi atunci.
