Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ziua de 7 septembrie 1978, Gheorghi Markov, un scriitor bulgar emigrat, care lucra pentru Secţia bilingvă a postului BBC, aştepta autobuzul nu departe de sediul radioului pe Podul Waterloo din Londra.
Un trecător l-a atins uşor cu umbrela, scuzându-se amabil în engleză cu un uşor accent, şi a dispărut în mulţime. A luat un taxi şi a dispărut. Seara, Markov s-a îmbolnăvit. A descoperit în partea de sus a şoldului drept un punct mic cu un diametru de 2 milimetri plin de sânge proaspăt.
A doua zi, o pată gălbuie rotundă de 1 centimetru şi jumătate a apărut în jurul acestui punct. Avea febră. Curând, nu a mai putut să vorbească. A fost dus la Spitalul Saint James, unde starea lui s-a înrăutăţit de la o oră la alta. Faţa i s-a umflat, apoi tot capul. A murit în chinuri cumplite în ziua de 11 septembrie.
Acest sfârşit sinistru l-a alarmat pe un alt refugiat bulgar, care trăise ceva asemănător cu două săptămâni înainte, dar încă mai era în viaţă. În ziua de 26 august, ieşind din metroul parizian împreună cu soţia, jurnalistul Vladimir Kostov fusese împins de un necunoscut şi simţise o înţepătură uşoară în fesă. Necunoscutul, ca şi dublura lui londonează, s-a scuzat politicos şi a dispărut. La puţin timp după aceea, Kostov a făcut febră, muşchiul fesier s-a umflat şi a devenit roşu, dar, după un moment, roşeaţa s-a atenuat şi apoi a dispărut.
Cazul lui Markov l-a făcut pe Kostov să se interneze. Radiografia a dezvăluit prezenţa unui corp străin în locul înţepăturii. Operaţia a fost o adevărată muncă de bijutier: s-a reuşit extragerea unor fragmente mici de metal şi a unei capsule în miniatură, făcută dintr-un aliaj de platină şi iridiu, care nu e niciodată respins de corpul uman.
În capsulă, toxicologii au descoperit urmele unei otrăvi necunoscute, care nu avusese timp să treacă toată în sânge prin două orificii imposibil de văzut cu ochiul liber. Rezultatele analizei chimice şi biologice i-au surprins pe medici: era vorba de ricină. Kostov nu a supravieţuit, aşa cum credea, pentru că organismul lui era insensibil la otravă (medicina nu cunoştea cazuri de acest fel), ci pentru că munca "tehnologilor" şi executorilor nu era încă pusă la punct. Dar au reuşit 15 zile mai târziu. (...)
Spre deosebire de Uniunea Sovietică, Bulgaria furnizase puţini emigranţi Occidentului, astfel încât fiecare se bucura de o mare notorietate. Toată lumea din această ţară îl cunoştea pe Markov, celebru prin cărţile şi scenariile sale de film. Făcuse parte din anturajul intim al dictatorului Todor Jivkov. Legăturile lui amicale cu fata acestuia, Ludmila, personalitate complexă şi enigmatică, ea însăşi membră a Biroului Politic şi ministru al Culturii, îi apropiase pe cei doi bărbaţi. După zvonurile care, natural, nu vor putea fi niciodată confirmate, era mai mult decât o prietenie...
Reportajele lui Markov erau, aşadar, de un înalt nivel profesional: a putut să dezvăluie minciuna, dualitatea, cruzimea şi corupţia autorităţilor, modul lor de viaţă, moravurile, comportamentul, pe care îl cunoştea în detaliu, nu din auzite, ci din interior. Pentru stăpânul Bulgariei, aceste dezvăluiri care îl vizau personal erau de neiertat.
După ce s-a decis misiunea, executorii s-au pus pe treabă, hotărând să-i facă un cadou deosebit suveranului lor. Existau două date ce trebuiau onorate. 7 septembrie era aniversarea lui Todor Jivkov, iar 9 septembrie era sărbătoarea naţională, celebrând pretinsa "revoluţie populară socialistă" bulgară. Aceşti lachei visau să-i ofere lui Jivkov nu un buchet de flori, ci cadavrul celui mai mare duşman al lui - numit "Rătăcitorul" de serviciile secrete care îl hăituiau. În ziua de 7 septembrie, totul a fost îndeplinit conform planului. Jivkov avea toate motivele să ridice cupa în ziua aceea!
Pentru îndeplinirea misiunii fuseseră obligaţi să găsească mijloacele potrivite. Jivkov refuzase ideea unui asasinat brutal (cu revolverul, cu cuţitul...), pentru că nu dorea scandal; prefera să dea bine în arena internaţională. În ceea ce priveşte un asasinat deghizat în maladie, săvârşit fără o intrare în contact cu victima, Bulgaria nu avea mijloacele necesare. Trebuia să ceară ajutorul Marelui Frate. Aşadar, bulgarii cunoşteau existenţa laboratorului special.
În 1989, imediat după căderea Zidului, cele şase tomuri ale dosarului secret al lui Markov, întocmite de serviciile speciale bulgare, care conţineau istoricul pregătirii asasinatului, precum şi raportul misiunii, au fost distruse. Ca şi volumele altui dosar, conţinând documente despre o operaţiune diferită, dar executată în comun de serviciile sovietice şi bulgare: atentatul contra Papei Ioan Paul al II-lea. (Dat fiind literatura disponibilă în această privinţă, nu voi aborda subiectul.) Din acest motiv, nu există nici o urmă documentară a acestei crime, cel puţin în arhivele bulgare. În schimb, dispunem de mărturii ale ofiţerilor superiori din serviciile secrete bulgare şi, ceea ce este mult mai important, de cea a generalului sovietic Oleg Kalughin, care trăieşte astăzi în Statele Unite. La vremea aceea, era şeful uneia dintre secţiile Departamentului de Contraspionaj sovietic. El fusese trimis la Sofia ca să-i pregătească pe colegii lui bulgari.
Punând cap la cap aceste mărturii, băgăm de seamă că Lubianka a primit fără mare entuziasm o cerere de ajutor atât de insolită, dar că nu putuse să refuze. În cartea lui, Adio, Lubianka (1995), Kalughin confirmă faptul că "cererea de suprimare a lui Markov venea personal de la Todor Jivkov".
Arkadi Vaksberg, Laboratorul de otrăvuri. De la Lenin la Putin, Traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2007, p. 166-167, 168-170
Citește pe Antena3.ro
