Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La începutul lui septembrie 1989, aflat într-o călătorie turistică, Mircea Iorgulescu a decis să nu se mai întoarcă în ţară. Astfel a început odiseea sa de jurnalist român în străinătate: şapte ani la Radio Europa Liberă (director adjunct al secţiei în limba română între 1996 şi 1999) şi 12 ani la Radio France Internationale (şeful secţiei în limba română între 2006 şi 2008).
"REZISTENT NECUNOSCUT" CU PSEUDONIMUL GRIGORE NEGRESCU
La 4 septembrie, în jurnalul său, Monica Lovinescu a notat următoarele: "Înainte de a pleca la Radio, Virgil primeşte un telefon de la Iorgulescu. E în Germania, cu soţia şi fiica, în drum spre ţară. Anunţă că se întoarce la Paris să ceară azil politic. Voi telefona rapid la München pentru a anunţa o emisiune cu el. Şi le voi dezvălui, în sfârşit, că textul pe care l-am difuzat ca venind de la un rezistent necunoscut, Negrescu, era de fapt al lui. Voi pune astfel capăt unei îndelungi nedumeriri şi iritări exprimate de mai multe ori.
Vlad Georgescu mă rugase să-i spun măcar lui de cine era acel text, foarte îndrăzneţ, ca să-i poată linişti pe americani că nu e scris de vreun provocator. Am refuzat. De la nu ştiu ce serviciu american al postului, fusesem întrebată tot de numele adevărat şi, neobţinându-l, îmi ceruse să garantez că nu e o capcană. Garantasem. Din păcate, Vlad Georgescu nu mai este, ca să i-o pot anunţa lui. O voi căuta pe Veronique Soulé (sau pe Stern), să-i ia un interviu. La o cafenea, după emisiune, Alexandru Papilian dă ştirea, pe care eu, din (încă) discreţie, n-o dădusem. Raicu şi Sonia (Larian), uimiţi. Bujor Nedelcovici ştia sau presimţea ceva, din moment ce locuiseră la el, dar n-o arăta".
Cu câteva zile înainte, în acelaşi jurnal, consemnând întâlnirea de la Paris cu Mircea Iorgulescu şi noutăţile ce i le adusese din viaţa culturală românească, autoarea celebrelor "Teze şi antiteze la Paris" observase: "Tonicul, optimistul M.I., gata mereu să plece la atac, pare un învins înainte chiar de marea confruntare. (...) Tabloul desenat de el e fără orizont. Pentru prima oară, îl aud întrebându-se dacă se mai întoarce".
DESPRE LUMEA LUI CEAUŞESCU CA-N CARAGIALE
"A rămas" şi "a ales libertatea" erau sintagmele prin care prietenii şi cunoscuţii îşi transmiteau pe-atunci ştirea că dintre ei încă unul scăpase "afară".
Cum au primit responsabilii culturali vestea "rămânerii" lui Iorgulescu, greu de ştiut. Membru al Biroului de conducere al Uniunii Scriitorilor, component al comisiei de validare a primirilor în Uniune şi ultimul preşedinte de sindicat al breslei scriitorilor, Iorgulescu putuse oferi, teoretic, motiv grav de "săpuneală" la serviciul de paşapoarte al Securităţii.
Născut într-o familie de viticultori din Valea Călugărească, după studii de filologie, debutase în revista literară Contemporanul (1964). A făcut cronică literară la prestigioase publicaţii: revistele România Literară (1969-1989) şi Luceafărul (1971-1975), ziarul România Liberă (1981-1983) şi la Radio Bucureşti (1982-1984).
Fusese distins pentru cărţile sale cu premii ale Uniunii Scriitorilor ("Scriitori tineri contemporani", 1978) şi Academiei Române ("Ceara şi sigiliul", 1982). "Spre alt Istrati" (1986) avusese notorietate şi vânzări compatibile cu ale romanelor de succes. Dintre cele zece cărţi scoase, ultima fusese cu dificultăţi mai mari de editare, dar şi devorată cu satisfacţii de cititorii pasionaţi de "şopârle". "Eseu despre lumea lui Caragiale" (Cartea Românească, 1988) i se stabilise în final titlul de către editor. "Marea trăncăneală", titlul propus de autor, fusese considerat o aluzie mult prea străvezie la pălăvrăgelile propagandei de partid.
"Ce lume, ce lume, ce lume!" - exclama autorul, citându-l pe Caragiale. Şi explica, printre altele, că, "vorbind la nesfârşit, această lume nu comunică: nu are ce, nu poate, nu (mai) ştie să comunice; limba are aici alte funcţii. Lumea lui Caragiale se comunică, se constituie prin limbă, se naşte din vorbe ca Venus din spuma mării". Corupţie, ticăloşie, duplicitate, minciună, fatalism, apatie, resemnare... Ce cititor nu "vedea" astfel lumea lui Ceauşescu în lumea lui Caragiale?
UNDEVA, ÎN EST
Poate că aşa judecaseră şi ofiţerii direcţiei de paşapoarte. Şi tocmai de aceea îi aprobaseră excursia în Occident. Călătorie de lux, în acele vremi, cu soţia şi fiica mai mică în Dacia personală!
Neobişnuit poate părea acest fapt pentru anul 1989. Dar nu era singular. Scriitorul Augustin Buzura primise bunăoară în toamna lui '89 viza pentru Germania de Vest. Şi fusese sfătuit de cei care i-au înmânat paşaportul să nu se mai întoarcă. Ba chiar ameninţat că nu va fi primit la revenirea în ţară! Astfel că se asigurase căutând (şi găsind) în Germania reţele specializate în afacerea trecerii clandestine în România, din "afară".
Fenomenul (căci e unul tipic schimbărilor din URSS) a fost studiat de cercetătorii perestroikăi şi sfârşiturilor comunismului în Est. A fost KGB-ul iniţiator al perestroikăi ori s-a limitat la rolul de instrument al partidului? - s-a întrebat Françoise Thom în "Sfârşiturile comunismului" (1994). Documentată amplu din surse oficiale, autoarea concluziona că democraţia glasnostului şi reformelor transferate apoi în ţările de influenţă sovietică s-a sprijinit pe "robuştii umeri cekişti". Reiese din instrucţiunile de vârf ale KGB că încă din decembrie 1987 era operaţională distincţia între liderii informali ce sunt "elementele" utile ("nucleu sănătos" ce va colabora cu partidul) şi cei deschis subversivi. "Arta cekistului" din anii '80 era influenţa, nu forţele represive: în caz că manipularea nu va avea efectul scontat, se autoriza emigrarea. Ori era chiar provocată. Debarasau astfel potenţialul balast la programul schimbărilor line şi controlate de revenire la leninism.
"Acest eseist - «cap de serie al criticii literare româneşti», scria Veronique Soulé despre Mircea Iorgulescu, autorul unei duzini de studii despre literatura română - (...) tocmai a cerut azil politic în Franţa. Dotat cu o viză turistică, a venit la Paris la mijlocul lui septembrie, împreună cu soţia şi o fiică, trebuind să-şi lase fiica mai mare la Bucureşti, poliţia neacordând vreodată paşaport unei întregi familii. «Am avut impresia că aş fi fost invitat să părăsesc ţara», zice el. Exilul acestei personalităţi confirmă demoralizarea care stăpâneşte România, şi în special intelectualitatea."
TĂCEREA SAU EXILUL?
Astfel tranşase Mircea Iorgulescu dilema intelectualului român ziaristei de la Libération.
El alesese exilul şi implicit jurnalismul ca manieră de (liberă) trăire în cultura română. Inserţia sa în structurile postului de la München s-a făcut prin intermediul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, autorii celor mai gustate, în România, emisiuni culturale - "Teze şi antiteteze de la Paris" şi "Povestea vorbei".
"Masă rotundă pentru «Teze», nota Monica Lovinescu în jurnalul ei, la 11 septembrie, în legătură cu aceasta. Virgil şi cu mine mai mult îi punem întrebări lui Iorgulescu decât discutăm cu el. Trebuie să se explice, să se audă de ce un critic ajuns la notorietatea lui nu mai poate suporta "marea pălăvrăgeală" (e titlul pe care voise să-l dea lucrării despre Caragiale). Cred c-a ieşit bine. Apoi la cafenea, unde nu se putea vorbi serios. Suntem prea mulţi şi ne pierdem în zumzetul de voci. Abia după aceea, la cină cu ei trei, putem pune la punct detaliile concrete - şi dificile - ale instalării lor aici. I-a şi dat interviul la Libération. Virgil îi cere texte pentru trei "Povestea vorbei".
"Între apatie şi exasperare", şi-a intitulat Mircea Iorgulescu eseul scris pentru "Povestea vorbei" despre elita intelectuală românească. Transmis pe parcursul câtorva emisiuni din septembrie-octombrie, textul este o confesiune pentru urmaşi ai stării de spirit din România în toamna lui '89.
Citește pe Antena3.ro
