Lipsiţi de perspective, patinatorii plecau pe capete din ţară

În ultimii ani de comunism, schiul, patinajul  şi celelalte discipline ale iernii puteau fi considerate Cenuşăreasa sportului românesc, fiind ţinute în viaţă doar de entuziasmul câtorva oameni, pe care doar pasiunea îi făcea să treacă peste greutăţile legate de lipsa bazei materiale, a echipamentelor de concurs competitive şi de şansa de a face cu adevărat performanţă.

Patinajul viteză nu făcea excepţie de la regulă, pregătirile la acest sport fiind influenţate de capriciile naturii. În ţară nu existau decât câteva piste naturale, cea mai bună dintre acestea fiind la Miercurea Ciuc, unde se desfăşurau majoritatea competiţiilor. Sportivii se rugau să ţină frigul cât mai mult, pentru că altfel gheaţa se topea şi nu mai puteau să se antreneze. Amenajarea pistei se făcea cu mijloace tehnice rudimentare, gheaţa era de slabă calitate, de aceea majoritatea recordurilor naţionale se băteau în străinătate. Doar componenţii lotului naţional beneficiau de condiţii mai bune: stagii lungi de pregătire în străinătate, în Austria, Ungaria, Italia sau Germania, şi echipament performant. În plus, aveau şansa să participe la concursuri internaţionale, inclusiv la Campionatele Mondiale şi Europene. Ceilalţi erau nevoiţi să se mulţumească cu echipamente de calitate mai proastă, pe care le primeau de la federaţie sau de la cluburi, şi nici nu prea aveau şansa să meargă la concursuri peste graniţă. Lipsiţi de motivaţie, mulţi renunţau la sportul de performanţă, sau plecau din ţară.

În 1989, vremea a ţinut cu spor­ti­vii, astfel încât Campionatele Na­ţio­nale au avut loc conform calendarului, după ce, cu un an înainte, acestea fuseseră anulate din cauza căl­durii. La toate categoriile de vârstă au fost aproximativ 70 de sportivi, revelaţia concursului fiind junioara Emese Antal, de la Mureşul, Târgu Mureş, care a câştigat titlurile la sprint şi la politatlon, după ce s-a impus în majoritatea probelor. În general, rezultatele au fost mo­deste, fapt consemnat şi într-o ana­li­ză de­dicată de ziarul Sportul acestei competiţii desfăşurate sub egida Daciadei: "Imaginea de ansamblu nu este tocmai îmbucurătoare. Rezultatelor necompetitive încă în arena internaţională trebuie să li se acorde o motivaţie obiectivă, deoarece autorii lor, aflaţi încă la discreţia vremii, au fost handicapaţi de pregătirea sumară pe gheaţă". Neavând nici o perspectivă, mai mulţi patinatori au plecat definitiv din ţară în 1989. Printre ei s-au aflat Szilard Varga şi Edmond Cseh. Primul a ajuns în Ungaria, iar celălalt în Suedia. Cseh chiar a concurat o vreme în ţara de adopţie, dar a renunţat pentru că a avut probleme cu obţinerea cetăţeniei. Emese Antal, deşi fusese selecţionată pentru Campionatul Mondial de juniori de la Kiev, era cu gândul tot la plecarea definitivă. După 20 de ani, antrenorul Carol Gall, cel care a pregătit-o pe Antal la clubul din Târgu Mureş, îşi aminteşte: "Era o atmosferă generală de ne­mul­ţumire. Emese visa să participe la Olimpiadă şi se simţea frustrată că nu era sprijinită, nu prea era trimisă la concursuri în străinătate. Simţea că ascensiunea ei este blocată de două sportive, Mihaela Dascălu şi Cerasela Hordobeţiu. Era şi o pro­blemă de naţionalism, pentru că pe vremea aceea lotul naţional era alcătuit pe principiul doi plus unu, adică doi români şi un maghiar. Nu mi-a spus niciodată că vrea să plece, dar îmi dădeam seama că se gândeşte la asta".

Junioare găsite dopate
Cele două sportive care stăteau în calea lui Emese Antal aveau şi ele o poveste interesantă, pe care presa vremii, din motive lesne de înţeles, a trecut-o sub tăcere. În luna ianua­rie 1988, Mihaela Dascălu şi Cerasela Hordobeţiu câştigaseră câte o medalie de bronz la Campionatele Mondiale de juniori de la Seul, aceasta fiind cea mai bună performanţă din istoria de până atunci a pa­tinajului viteză românesc. Amân­două au fost selecţionate în lotul pentru Jocurile Olimpice de iarnă de la Calgary, care erau programate în luna februarie a aceluiaşi an. Au plecat în Canada, însă nu au mai apucat să intre în concurs, pentru că între timp veniseră rezultatele controlului doping efectuat la Seul, care consfinţeau faptul că ambele fu­seseră dopate. În consecinţă, ele a trebuit să returneze medaliile câş­ti­gate, nu li s-a mai permis să concu­reze la Olimpiadă şi au fost suspen­date pe o perioadă de 18 luni. După expirarea sancţiunii, cele două sportive şi-au reluat activitatea la cel mai înalt nivel. Mihaela Dascălu s-a afirmat ca cea mai bună patinatoare română din toate timpurile, pu­tându-se lăuda cu trei participări la Jocurile Olimpice şi cu mai multe medalii câştigate la Campionatele Mondiale şi Europene. Emese Antal a ajuns şi ea la Olimpiadă, dar sub culorile Austriei, ţară în care s-a stabilit după Revoluţie.

Nu doar sportivii au avut de sufe­rit în perioada comunistă, ci şi tehnicienii care se ocupau de pregătirea lor. De exemplu, asistentul medical al lotului naţional de patinaj viteză, Emil Faris, nu a putut să plece ani buni la concursuri în străinătate, nici măcar în ţările socialiste, deoarece sora sa şi ambii părinţi emigraseră în Australia. Carol Gall nu are nici el amintiri prea plăcute din acei ani. "Aveam sportivi la lot, dar plecau alţii cu ei la concursuri. Era un antrenor la Braşov, de etnie germană, care şi-a schimbat numele după cel al soţiei, ca să poată pleca. De la federaţie mi s-a spus că nu-mi dau drumul pentru că nu sunt membru de partid. Nici după ce am intrat în PCR nu m-au lăsat să plec", şi-a amintit Carol Novak.